Eminescu şi Eminoviceştii. Radiografii familiare, radiografii intelectuale

Vă propunem o radiografie a familiei poetului axată în principal pe latura sa intelectual- culturală, scoțând la lumină date inedite despre ceea ce a reprezentat nu numai Eminescu, în epocă, dar și atitudinile necunoscute ale familiei sale. Majoritatea informațiilor sunt desprinse din surse documentare directe cercetate în arhivele din Ipotești, Botoșani, Iași, Sibiu, București, Cernăuți și Chișinău. Spre deosebire de ceea ce ne-au învățat/îndoctrinat anii ’50, când, copii fiind, ni se spunea că Eminescu a fost sărac și că familia sa însăși era o familie săracă (citește proletară), iar din punct de vedere intelectual erau semianalfabeți, dar în baza documentelor de arhivă pomenite că lucrurile au stat taman pe dos, că aproape toți frații au studiat în spațiul Europei timpului habsburgic, începând cu Cernăuții și terminând cu Viena, Berlin sau Praga, că aceștia s-au făcut remarcați de oamenii importanți ai timpului, mulți dintre ei frizând geniul. Surorile au primit și ele o educație pe măsură, cu o educație muzicală aparte și cu bogate lecturi din literatura clasică. Biblioteca conacului de la Ipotești, găzduită în sufrageria casei stă mărturie în acest sens. Tatăl însuși, Gheorghe Eminovici, știa – spun documentele – câteva limbi străine, printre care: ruteana, poloneza, franceza și evreiește cu accent. Pasionat de istorie, în general și de istoria neamului, în special, cu o memorie fenomenală, acesta avea patima cumpărării cărților – fapt care spune multe despre starea culturală a familiei, așa încât minciuna că familia era una mai puțin decât modestă nu stă în picioare. Faptul că Eminescu, la numai 19 ani era invitat, student fiind la Universitatea vieneză, la dineurile Federicăi Bognar, prima donna a Burg Theater-ului vienez, (invitat nu numai pentru vasta lui cultură, dar și pentru faptul că vorbea în subtilități de limbă germană), că unul dintre frații săi a fost apreciat de cancelarul Bismark și de comandantul aplicațiilor militare din Brandemburg (generalul Möltke, strategul Europei), că un altul studiază politehnica la Praga, iar celuilalt i se permite să opereze la Berlin, când încă era student în medicină acolo – toate acestea sunt ilustrative în acest sens, vorbind prin ele însele. Sunt doar câteva exemple. Prin urmare, atunci când Mircea Eliade spune despre Eminescu, atât de concis și atât de adevărat că singura ,,eternitate" acceptată de istorie este aceea a creațiilor spirituale[...] și că neamul românesc simte că și-a asigurat dreptul la ,,nemurire", mai ales prin creația lui Eminescu el exprimă un adevăr axiomatic. Iar când spunem aceasta ne gândim în parte și la familia din care a făcut parte. Și mai mult, concentrat ca într-o încordare a nervilor – cum spunea Eminescu –, cât timp va exista, undeva prin lume, un singur exemplar din poeziile lui [...], identitatea neamului nostru este salvată, căci orice s-ar întâmpla în destinul românesc, oricâte dezastre și suferințe ne-au mai fost urzite, nici o armată din lume și nici o poliție, cât ar fi ea de diabolică, nu va putea șterge ,,Luceafărul" lui Eminescu din mintea și sufletul românilor (Mircea Eliade, Despre Eminescu și Hașdeu, Editura Junimea, Iași, 1987, p. 56)

                                                                  

Sursă: Valentin Coşereanu

 Selectat: Harti Vera

Chipul lui Eminescu pe monede şi bancnote

Prima încercare de emitere a unei monede cu chipul lui Eminescu aparţine regretatului numismat Octavian Iliescu, care în anul 1950, când se împlineau 100 de ani de la naşterea poetului, a făcut propunerea să se emită o monedă jubiliară de argint, cu valoarea nominală de 100 lei, monedă care să poarte efigia marelui poet. Propunerea a fost adresată, academicianului Constantin Moisil, preşedinte al Societăţii Numismatice Române şi membru al Secţiei de ştiinţe istorice a Academiei R.P.R. care a apreciat-o în mod corespunzător, înaintând-o mai departe, însoţită de un memoriu cu o temeinică motivare. 

      Memoriul a parcurs toate treptele ierarhice ale instituţiilor competente, obţinând peste tot avize favorabile, până la ministrul de finanţe din acea vreme (Vasile Luca), care nu a fost de acord. În sfârşit, la 50 de ani de această încercare, cu prilejul aniversării unui secol şi jumătate de la naşterea lui Mihai Eminescu – Luceafărul poeziei româneşti – care coincide fericit cu sfârşitul mileniului doi, Banca Naţională a României emite o monedă din aur, cu valoarea nominală de 2000 de lei. 

În anul 2010, cu ocazia împlinirii a 160 de ani de la naşterea poetului, Banca Naţională a României emite o nouă monedă cu nominalul de 500 lei. În luna mai a anului 1991, Banca Naţională a României a emis o bancnotă de 1.000 lei, pe hârtie albă, cu dimensiunea de 167 x 75 mm şi filigran Mihai Eminescu cu capul întors spre dreapta. În luna mai a anului 1993 se emite o nouă serie de bancnote, similare cu cea descrisă mai sus, cu deosebirea că pe avers în locul medalionului cu steaua cu 16 raze, este dispusă stema ţării, iar în loc de Mihail Eminescu este scris Mihai Eminescu. 

      În anul 1998, Banca Naţională a României emite o nouă bancnotă de 1000 de lei, pe hârtie având culoarea dominantă albastră şi dimensiunea de 140 x 61 mm (mai mică ca cele emise în anii 1991 şi 1993 cu 27 respectiv 14 mm), filigran Mihai Eminescu, cu capul întors spre dreapta şi monograma BNR pe verticală. În anul 2005, odată cu denominarea leului, Banca Naţională a României, emite o serie nouă de bancnote dintre care se remarcă cea cu nominalul de 500 lei, care are pe avers chipul marelui poet naţional Mihai Eminescu. În anul 1989, în fosta Uniune Sovietică, a fost emisă o monedă de 1 rublă, care pentru mulţi dintre noi constituie o mare surpriză, prin efigia care apare pe aceasta, respectiv chipul lui Mihai Eminescu. Pe 29 noiembrie 2000, la aniversarea a 150 de ani de la naşterea lui Mihai Eminescu, R. Moldova s-a pus în circulaţie o monedă cu nominalul de 100 lei.

      

Samoilă Ştefan. Preşedintele Secţiei Numismatice Braşov

Vicepreşedinte al Societăţii Numismatice Române Braşov - România

                                                                                                            Selectat: Harti Vera

                                                         

Mihai Eminescu - licean

În amintirile camaradului său de şcoală Teodor Ştefanelli

               Pe atunci purta Eminescu numele de Eminoviciu. Parcă-l văd şi astăzi - mic şi îndesat, cu părul negru pieptănat de la frunte spre ceafă, cu fruntea lată, faţa lunguiaţă, umerii obrajilor puţin ridicaţi, ochii nu mari, dar vii, colorul feţei întunecat prin care străbătea însă rumeneala sănătoasă a obrajilor. Era întotdeauna curat îmbrăcat. Astfel arăta viitorul poet naţional prin 1860, pe când era elev la Liceul din Cernăuţi. Aici fusese înscris după absolvirea - cu eminenţă! - a şcolii primare din acelaşi oraş. De fapt, aceasta a fost cel mai bun rezultat şcolar a lui Eminescu. În anii de liceu, prestaţia lui şcolară a fost plină de controverse.

                 Atât la Pumnul cât şi la Sbiera era Eminescu unul dintre cei mai buni elevi, pentru că cunoştea gramatica şi literatura română mai bine decât noi toţi, iar în ce priveşte istoria naţională, nici nu ne puteam asemăna cu dânsul... Pe lângă limba şi istoria românească, studia cu mare plăcere şi istoria antică... Vorbea bine limba germană. Cele mai bune note le avea Eminescu din religie, din limba şi literatura românească şi din istoria universală. În celelalte materii şi mai cu seamă în matematici şi latină era slab, iar cursul de limbă greacă nici nu l-a urmat...

               Mulţi dintre foştii colegi de şcoală ai marelui poet îşi amintesc că liceanul Eminescu era un adolescent vorbăreţ şi vioi, găsea o vorbă bună pentru fiecare şi avea mereu un surâs pe buze, care-i dispărea doar în momentele când era chemat la răspuns şi nu ştia lecţia... Acest zâmbet prielnic, îşi aminteşte Teodor Ştefanelli, a câştigat inima colegilor săi, ceea ce nu-i împiedica însă ca la certe ocaziţionale să se ghiontească între dânşii de-a binelea, şi în aceste cazuri de luptă tragicomică părul lung al lui Eminescu forma o mare atracţiune pentru a fi scâlţâit de mâinile colegilor săi...

               Tot la Teodor Ştefanelli găsim şi nişte însemnări deosebit de valoroase despre timpul când adolescentul Eminescu îngrijea de biblioteca profesorului său Aron Pumnul. Această bibliotecă era o adevărată comoară pentru liceenii români din Cernăuţi. Acici trebuie să se fi simţit el în elementul său, căci rânduise biblioteca şi ştia unde se află orice carte. Nu mai trebuia, ca mai înainte, să scotoceşti tot dulapul, pân' ce dai de cartea ce-ţi trebuie. Eminescu se ducea drept la dânsa şi o scotea dintre celelalte cărţi, dându-ţi-o cu un fel de satisfacţie şi dovedind astfel că cunoştea fiecare tom din această colecţiune.

               Pe vremea aceasta, profesorul Pumnul era bolnav şi nu mai părăsea patul. Eminescu îmi spuse că după vorbele medicilor, Pumnul  nu va mai duce-o lung, şi în adevăr Pumnul muri în ziua de 12/24 ianuarie 1866. Doliu era mare în toată Bucovina şi între studenţi, iar Eminescu era neconsolat, pentru că ţinea mult la acest rar bărbat şi îl iubea ca pe un tată. Când am auzit despre moartea lui Pumnul, am alergat la locuinţa sa, ca să-l văd pe iubitul meu profesor cea din urmă oară. Am intrat în camera lui Eminescu. El îmi povesti despre ultimile momente ale acestui mare apostol al românilor din Bucovina şi acuma îl văzui pe Eminescu întâiaşi oară vărsând lacrimi de durere. Seara m-am dus iarăşi la Eminescu şi l-am aflat scriind poezie. El mai schimba, mai adăuga, mai netezea, dar am observat că nu i-a plăcut că l-am surprins. Pe urmă însă îmi arăta poezia şi-mi spuse că mai mulţi studenţi vor scrie poezii la moartea lui Pumnul care se vor tipări. Mi-a cetit apoi întreaga poezie. Este aceeaşi care împreună cu alte şase poezii a fost tipărită cu ocazia morţii lui Pumnul sub titula Lacrimile învăţăceilor gimnazişti din Cernăuţi la moartea prea iubitului lor profesor Arune Pumnul. După cetire îmi spuse singur că începutul strofei a doua, adecă Metalica vibrândă a clopotelor jale nu-i place, dar nu mai are timp să prefacă poezia căci trebuie să o predea profesorului Sbiera. Eminescu iscăleşte această poezie: M. Eminoviciu, privalist.

Selectat: B. Olesea

Eminescu în universalitate

              Adevărurile și vibrațiile versurilor lui Mihai Eminescu ne-au învățat să definim frumusețea, dragostea, visul, dorul, aspirația, neliniștile vieții cu sintagme eminesciene.

               Neavând răgazul în timp al unor mari creatori ca Hugo, Goethe, Dante, publicând un singur volum în timpul vieții, abia manuscrisele eminesciene din „lada cu zestre a literaturii române” aveau să dezvăluie întreaga activitate a marelui poet.

               „Eminescu a atins în operele sale culmi pe care nimeni nu le urcase” – spune Edgar Papu. Nicolae Iorga l-a văzut pe Eminescu „cel mai autentic reprezentant al aspirațiilor românești”.

               Mari cărturari ai lumii au învățat limba română pentru a putea descifra mirajul operei eminesciene, așa cum prevăzuse Elena Văcărescu în „Omagiu lui Eminescu”, 1934. Tradus în mai toate limbile, Eminescu a intrat în conștiința universalității pe poartă largă, pe care doar marile valori au prilejul să pășească.

               În 1929, cu prilejul apariției în limba engleză aversurilor lui Eminescu, George Bernard Shaw scrie traducătoarei Silvia Pankhurst o scrisoare pe un ton admirativ, considerându-l pe poetul român drept unul dintre cei mai mari romantici ai secolului al XIX-lea, apropiind versurile lui Eminescu de muzica lui Berlioz și de pictura lui Delacroix. Poetul italian Giuseppe Ungaretti consideră că în literatura ultimilor două secole vom descoperi foarte rar o figură mai complexă și mai completă decât cea a lui Mihai Eminescu.

               María Teresa León și Rafael Alberti, cunoscuții poeți spanioli, traducând din opera lui Eminescu, descoperă prin Eminescu patria poetului. Mihai Eminescu este România. Mulți dintre scriitorii și cercetătorii literari străini și-au legat destinul lor de creația marelui poet român: Alain Guillermou în Franța, Rosa del Conte și Mario Ruffini din Italia, Amita Bhose – India. Profesorul de la Sorbona Alain Guillermou, scrie teza de doctorat „La Genèse intérieure des poésies d'Eminescu” – 1962.

Profesoara de la Universitatea din Roma, Rosa del Conte a publicat o amplă și valoroasă monografie despre Eminescu „Eminescu o dell'Assoluto”, ea crede că „secretul poeziei eminesciene este de natură melodică”.

               Cercetătoarea indiană Amita Bhose a simțit nevoia să vină la noi și să se familiarizeze cu limba română pentru a ajunge la înțelegerea creației eminesciene. În studiul monografic „Eminescu și India” autoarea a subliniat că: „poezia lui Eminescu s-a dezvăluit ca o melodie neîntreruptă, pentru că în ea se descoperă o întreagă lume”.

               Scriitorul rus Iurii Rojevnicov a învățat limba română citindu-l pe Eminescu, de fapt, legându-și destinul de opera poetului nostru: „Mi-am procurat un volum cu poezii de Eminescu și, din acel moment, în viața mea s-a produs o cotitură decisivă, descopeream pentru mine pe marele poet”.

               Mihai Eminescu trăiește și va trăi prin opera sa, dar „Numai graiul coardelor ar putea să povestească pe harfă și să legene din depărtare delicata lui singurătate slavă”, Tudor Arghezi.

Selectat:Harti Vera 

Cu drag de Eminescu

            Luna ianuarie este generoasă pentru cultura română, căci  ne-a dăruit trei mari scriitori - Mihai Eminescu, născut la 15 ianuarie 1850, Ion Luca Caragiale, care a văzut lumina zilei la 30 ianuarie 1852, şi Ioan Slavici, născut la 18 ianuarie 1848.

               Destinele acestor mari scriitori s-au intersectat mereu, fiind foarte apropiaţi sufleteşte, având acelaşi cult al valorilor şi dragoste pentru limba română.

Eminescu şi Caragiale

               Întâlnirea dintre Eminescu şi Caragiale s-a produs când Eminescu era sufleur la Teatrul Naţional, iar Caragiale urma cursurile de declamaţie ale unchiului său, Costache Caragiale. Acea întâlnire este admirabil evocată în articolul-necrolog scris de I.L.Caragiale şi publicat în ziarul Contemporanul la moartea lui Mihai Eminescu: Era o frumuseţe. O figură clasică încadrată de nişte plete mari, negre, o frunte înaltă şi senină; nişte ochi mari - la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru; un zâmbet blând şi adânc melancolic. Avea aerul unui sfânt tânăr coborât dintr-o veche icoană, un copil predestinat durerii, pe chipul căruia se vedea scrisul unor chinuri viitoare.  

               S-au reîntâlnit după mai mulţi ani în redacţia ziarului Timpul, la reuniunile Junimii şi în multe alte împrejurări.

               Activitatea redacţională a fost abordată cu multă responsabilitate, atât de unul cât şi de celălalt. Nu de puţine ori se purtau dispute aprinse asupra conţinutului unor materiale, corectitudinii scrisului. Acurateţea şi expresivitatea cuvântului scris erau la mare atenţie. Eminescu avea cunoştinţe vaste în domeniul literaturii universale şi naţionale. Cunoştea limba vechilor cărţi bisericeşti şi a cronicilor. Caragiale avea simţul limbii şi cunoştea limba vie care se vorbea în toate zilele. Slavici scria: Caragiale n-ar fi putut însă să fie  ceea ce a fost dacă n-ar fi trăit o parte din viaţa sa împreună cu Eminescu, care pentru dânsul era o nesecată comoară de ştiinţă şi de îndemnuri binevoite. Se poate spune, susţine Slavici, că desăvârşirea personalităţii lui Caragiale se datorează, în bună parte, cunoştinţelor receptate de la Eminescu. Dorind să afle cât mai multe lucruri de la Eminescu, Caragiale îl provoca în fel şi chip: Măi, îi zicea lui Eminescu, drep să-ţi spun, mie Kant al tău mi se pare moftangiu. Indignat că îndrăzneşte să vorbească astfel despre Kant, Eminescu îi vorbea ore în şir despre filozof. Aşa s-a îndrumat I.L.Caragiale spre desăvârşirea fiinţei sale, ca să ajungă, în cele din urmă, dăscălindu-se însuşi pe sine unul dintre cei mai luminaţi între contemporanii săi, scria Ioan Slavici.

               Eminescu şi Slavici

               Eminescu şi Slavici s-au cunoscut pe când erau studenţi la Viena. Despre această perioadă Slavici îşi aminteşte: ... Nu era zi fără să ne întâlnim şi toate orele libere le petreceam împreună. În urma sfaturilor lui am început să citesc româneşte, m-am deprins încetul cu încetul  cu rostirea literară a vorbelor şi am scris, cum zicea el, în şirieneasca mea, mai întâi comedia Fata de birău, apoi povestea Zâna zorilor şi în cele din urmă Noi maghiarii. Dearece eu nu eram în stare să scriu corect, el îmi copia manuscrisele cu multă discreţie şi le trimitea la Convorbiri literare.

               Aceste legături au durat toată viaţa, cei doi scriitori fiind mereu unul în preajma celuilalt. La chemarea lui Slavici, Eminescu vine la Bucureşti la ziarul Timpul. Aici se reîntâlneşte cu I.L.Caragiale, scriind împreună cele mai strălucite pagini de jurnalistică. Slavici scria: Eminescu, om avântat, de o fire impulsivă, cu mintea luminată, cu sufletul plin de duioşenie şi cu o extraordinară cultură generală, era nesecat în gândire, iar Caragiale, care puţine învăţase, dar pentru toate îşi avea mintea deschisă şi toate era în stare să le înţeleagă din puţine vorbe, era încântat şi sta în faţa lui cu ochii scrutători, care toate vrea să le afle.

Selecţie: B. Olesea

               

Cum arăta altădată cuibul Eminovicilor?

Odinioară, casa (azi muzeu memorial) nu era prea arătoasă. Musafirul se suia pe o scară din lemn în pridvor. Din acest cerdac deschis, flancat de doi salcâmi, privirea alerga spre valea cu bordeie, întinse până la marginea codrului. Conacul nu arăta deloc a castel boieresc, fiind o modestă locuință de țară, doar cu câteva odăi încăpătoare. În interior, la dreapta antreului, era salonul de primire, ținut sub cheie de către căminar, unde domnia-sa, la un birou cu sfeșnice și călimară, își nota socotelile moșiei ori de cate ori citea cărți din bibliotecă. În colț era o sobă. Aici se distrau oaspeții, în cântecele lăutarilor, cu vin bun și bucate țărănești, la onomastica stăpânului casei, Sf. Gheorghe, la Crăciun sau la Paști.

        Cealaltă odaie, din stânga antretului, folosea ca dormitor, dulapuri, scrinuri pentru rufăriile Ralucăi. În colț, sub icoana Maicii-Domnului, pâlpâia încontinuu candela de argint. Apoi se intra în dormitorul fetelor, cu câteva crivaturi și o sobă de teracotă în colț , la fel  cu cea  din camera părinților. Din primul antret, legat prin uși de  cele trei camere, se intra în al doilea, mai mic, cu ușă în dreapta spre cămara cu poliță și rafturi. De asemenea, exista o ușă de ieșire în spatele casei, spre biserică și atenansă. Actuala casă memorială păstrează planul locuinței din vremea Eminovicilor. 

Dar ce era atenansa? Familia numeroasă nu încăpea în „casa mare”. În ograda din spatele locuinței era o construcție lungă de 15 metri, cu fața înspre biserica vechi, Era un fel de căsoaie sau atenansă. În fața ei se afla un cerdac lunguieț, cât toată întinderea construcției, cu trei portițe de lemn, aflate în dreptul ușilor de intrare. În aripa din dreapta, o ușă dădea în camera băieților. Aici se aflau paturile băieților, mai ales după ce familia s-a înmulțit,  oarecum în mijloc se găsea soba, după care era iatacul. Iarna, aici era cald, iar vara - răcoare. În această cameră a copilărit și Mihai. Când „domnișorii” erau plecați la școli, odaia rămânea goală, iar când veneau în vacanțe, camera se umplea cu multe paturi.

În mijlocul prelugii atenanse, a doua portiță a cerdacului dădea spre cancelaria boierului, cu antretul ei, unde veneau sătenii pentru diferite socoteli ale moșiei. În fine, în aripa stângă, se afla bucătăria cu plită și cuptor. Intrarea era aparte, pe ușa a treia din cerdac, în față cu portița de lemn.

Cerdacul încingea toată căsoaia, numai că la un capăt era un paravan, iar în celălalt, lângă bucătărie, se afla un șopron cu scară de urcare în pod. Alături era fântâna.

De câte ori se juca Mihai cu frații și surorile sale aici, dar și în podul înalt, unde copiii se ascundeau și făceau felurite năzbâtii!

Pe geam, în spatele conacului, sezărea, la umbra teilor bătrâni, bisericuța din lemn cumpărată de evlavioasa căminăreasă. Iar în preajmă se întindeau acareturile gospodăriei, cu încăperi pentru argați, șoproane și hambare. 

Crăciun, Boris. Viața ilustrată a poetului nemuritor.

Publicat: B. Olesea

O copilărie liberă și fericită

               În 1849 soții Eminovici cumpăraseră moșia Ipotești, unde s-au mutat la câțiva ani după aceea, când au reușit să construiască și o casă încăpătoare pentru familia lor numeroasă. Așa se face că fiul căminarului și-a petrecut copilăria la țară. Aici a putut să cunoască țărănimea română de aproape, cea pe care o va numi, în articolele sale de mai târziu, „singura clasă pozitivă în statul român”. Apropierea de folclor, atestată prin numeroasele caiete cu balade și strigături culese de poet din toate colțurile țării în adolescență, aici trebuie să  se fi manifestat mai întâi.

               Și tot aici a putut hoinări Mihai în voie prin codri și pe câmpuri, petrecându-și copilăria sănătoasă pe coclaurii botoșăneni. Tovarăș de joacă îi era mai ales Ilie, fratele imediat mai mare ca vârstă, pe care îl va evoca mai târziu în versuri ca acestea: „Copii eram noi amândoi,/ Frate-meu și cu mine./ Din coji de nucă car cu boi/ Făceam și înhămam la el/ Culbeci bătrâni cu coarne.// Și el citea pe Robinson, / Mi-l povestea și mie;/ Eu zideam Turnul  - Vavilon/ Din cărți de joc și mai spuneam/ Și eu câte-o prostie.”

               Pentru Eminescu, copilăria ipoteșteană rămâne o amintire fericită, devenită aproape neverosimilă în urma numeroaselor încercări ale vieții. Poeziile de mai târziu, „Trecut-au anii...”, „Melancolie”, „Copii eram noi amândoi”, evocă această vârstă ca pe un paradis pierdut. Copilăria devine pentru el, în poezia de maturitate, epoca de maximă expansiune a mitului în realitate. Este vremea „credinței în eresuri”, o credință împăcată și fericită, curând pierdută și regretată mereu.

               Acasă, la Ipotești, Mihai va învăța să citească pe cărțile din biblioteca tatălui său. Mai târziu va afirma că tot aici a învățat să citească și „slova veche”, alfabetul chirilic. Într-o epocă în care abia avusese loc tranzacția la alfabetul latin, majoritatea cărților, mai ales cele rare, de felul cronicilor istorice, rămăseseră în vechile ediții. Trebuie să datăm de foarte devreme, deci, aplecarea poetului către înțelepciunea bătrânească din  Hronografe și către istoria țării. La Cernăuți, el va citi cu mai mare băgare de seamă tocmai bucoavnele vechi, la care nu toți elevii aveau acces din cauza grafiei. De asemenea, când va fi bibliotecar la Iași, în 1875, va încuraja achiziția de cărți rare, care riscau să piardă printre hârțoagele anticarilor. Astfel, poetul va rămâne cu o aplecare și chiar evlavie față de trecutul românesc, față de vremea manuscriselor și a primelor tipărituri pe care le cunoscuse, în unele cazuri, de la o vârstă fragedă.

Sursa: 100 de personalități. Oameni care au schimbat destinul lumii

Publicat: B. Olesea

Un poet printre filosofi

Universitatea din Viena.

Fascinația înțelepciunii

EMINESCU DECIDE să se rupă de lumea teatrului doar în momentul în care i se prezintă perspectiva de a studia filosofia la Viena. Intențiile sale vor fi fost de mult timp conturate, iar lecturile sale atinseră de mult acest domeniu. E posibil ca Schopenhauer să-i fi fost cunoscut încă de la gimnaziul din Cernăuți, unde filosofia acestuia era chiar inclusă în programa unor cursuri de specialitate. În orice caz, la sosirea la Viena, Eminescu era foarte bine informat în istoria filosofiei.

În toamna lui 1869, Eminescu se înscrie ca „auditor extraordinar” la universitatea din capitala imperială, alegându-și cursurile unora dintre cei mai vestiți profesori din Europa la acea vreme: Robert Zimmermann, Karl Barasch-Rappaport și Theodor Vogt. El urmează cursuri de istoria filosofiei, metafizică, studiind scrierile lui Aristotel, Descartes, Spinoza și Leibnitz. Fiind înscris la Facultatea de Filosofie, urmează și cursurile unor vestiți economiști și juriști vienezi: Lorenz Stei, Rudolf Ihering, Ritter von Arnds, arborând în continuare peste pletele negre „clabățul” bănățean de la Blaj. Citește cu înfrigurare la Biblioteca Imperială, împrumută cărți numeroase, și conspectează febril scrierile cele mai interesante din presa literară și științifică a vremii. Într-o revistă austriacă găsește o traducere a Imnului Creațiunii din Rig-Veda, de unde va izvorî, mulți ani mai târziu, tabloul central al Scrisorii I.

Epoca vieneză este una foarte profitabilă pentru universul intelectual și pentru imaginația lui Eminescu. Nu doar istoria conceptelor îl preocupă acum pe poet, nu doar interpretările „lucrului în sine”, ci și fascinantele lumi îndepărtate ale Indiei și Chinei, Vedele, Buddha și Conficius, Egiptul și piramidele. Colegii își amintesc că le vorbea mult despre Nirvana, îmbrățișând idealul extrem oriental pe urmele lui Schopenhauer. Epoca e una ebuliție intelectuală, plină de proiecte de epuizare a cuprinsului filosofiei europene. Eminescu citește și autori  care nu-i sunt pe plac și se lasă, de pildă, atras de „influența nefastă a filosofiei lui Herbart”, după cum îi citește și pe Hengel și Marx, de care se va delimita constant în toate ocaziile viitoare.

Întâlnirea lui Ioan Slavici, student la drept și militar în termen chezaro-crăiesc, îi dă lui Eminescu ocazia să-și găsească și unele talente pedagogice. Astfel în toamna lui 1869, poetul îl parcursese pe Kant, „era plin de Spinoza, pe care-l citise de curând, și citea pe Fichte”. Eminescu îl sfătuiește pe tânărul jurist Slavici să urmeze o cale mai lesnicioasă de aprofundare a filosofiei: „Tu să nu-ți pierzi timpul cu aceștia. Să-ncepi cu Schopenhauer, să treci apoi la Confucius și la Budaha, să mai citești în  urmă și ceva din Dialoagele lui Platon și știi destul”. Tânărul poet acționa ca un mentor în cele spirituale pentru Slavici, lucru pe care acesta îl recunoaște cu mândrie.   

Sursa: 100 de personalități. Oameni care au schimbat destinul lumii

Publicat: B. Olesea

ZIARIST LA CURIERUL DE IAȘI

  

După aproape un an de revizorat, confruntat cu obtuzitatea funcționărească sau cu obișnuitele inerții ale sistemului, Eminescu trebuie să renunțe la această funcție. Guvernul conservator al lui Lascăr Catargiu cade în aprilie 1876 și o dată cu el, toate numirile junimiștilor sunt în pericol. Eminescu pierde și el postul de inspector al școlilor, care i se păruse, la un moment dat, ideal pentru a intra în contact cu populația rurală, singura care mă interesează îndeosebi. Momentan , unele sume de bani vin din plata colaborărilor cu articole la Enciclopedia Brockhaus, solicitate deeditorul german. După scurtă vreme, junimiștii îi propun lui Eminescu angajarea la Curierul de Iași, ziar care apărea de trei ori pe săptămână, cuprinzând mai ales anunțuri oficiale ale primăriei.

Implicarea în politică a poetului era deja un fapt. Cu ocazia sărbătoriirii în Austria a unui secol de la anexarea Bucovinei, în septembrie 1875, el călătorise la Cernăuți pentru a răspândi o broșură clandestină alcătuită de M. Kogălniceanu și I. Slavici, analizând, după documente autentice, Răpirea Bucovinei. Devenit redactor  al Curierului de Iași, Eminescu are ocazia să își exprime vederile, într-un discurs articulat, adesea mușcător, care ridică repede nivelul acestei publicații vag oficiale la acela al unui ziar politic ascultat. Redactorul amplifică partea editorială a ziarului, adăugându-i inclusiv o secțiune, unde vor apărea două scrieri în proză ale sale. La aniversară și nuvela Cezara. După un an de trudă redacțională, șicanat de aficialitate, agasat de colegii junimiști (Căci nimic nu întrece mărginirea provincială a lașului, șicana de vorbe înrădăcinată la Junimea...), el profită de chemarea lui maiorescu și Slavici de a veni să lucreze pentru ziarul conservator „Timpul”, apărut la București din 1876. În octombrie 1877, poetul părăsește a doua capitală.

Publicat: B. Olesea

TIMPUL CAPODOPERELOR

                                                                      

La 28 de ani, Eminescu e la București, în căutarea altor limanuri. Două inimi rămân întristate la Iași :Veronica și Creangă.

Suntem după Războiul de Independență, în octombrie 1878, când e numit redactor al ziarului Partidului Conservator, Timpul (salar de 300 lei pe lună). Începe o luptă epuizantă, de zi cu zi, pentru scrierea articolelor politice, în care apără vehement interesele naționale ale românilor, oglindind problemele cardinale ale societății românești din acea vreme. Totodată, își face mulți dușmani, deoarece atacă ideile politice ale Partidului Liberal. Cei aproape șase ani de muncă la acest ziar i-au măcinat sănătatea, dar alcătuiesc un segment valoros al creației intelectuale eminesciene :publicistica.

Cum arăta Eminescu în această perioadă frământată ? Vedem o fotografie a poetului, realizată în atelierul lui Franz Duschek din București, în 1878.                Imaginea apare în Tabloul Societății Junimea pe anii 1882-1883.

Desigur, își găsește timp și pentru poezie, publicând mai ales creații la care începuse să trudească în perioada anterioară :Povestea codrului, Povestea teiului, Singurătate, O, rămâi, Pe aceeași ulicioară, O, mamă, Pe lângă plopii fără soț, Și dacă, Mai am un singur dor și altele.

    Acum este timpul capodoperelor :poemul de căpătâi Luceafărul, Scrisorile (cinci la număr) și Doina, care-i determină pe contemporanii săi să-l considere cel mai mare poet al românilor, geniu poetic, rege al poeziei…

     Chiar și bardul de la Mircești și-a dat seama că Eminescu, prin geniul său înnăscut, l-a depășit. Până atunci, Vasile Alecsandri era glorificat de tânărul poet, în Epigonii, drept „rege al poeziei”, însă acum „regele poeziei” devenise Mihai Eminescu. Admirabilă este recunoașterea publică, de către bardul național Alecsandri, a talentului noului astru, în versuri superbe precum acestea :

E unul care cântă mai dulce decât mine ?

Cu-atât mai bine țării, și lui cu-atât mai bine.

Apuce înainte s-ajungă cât mai sus,

La răsăritu-i falnic se-nclină-al meu apus.

(Unor critici)

Sursa: Crăciun, Boris. Viața ilustrată a poetului nemuritor

Publicat: B. Olesea

CHIPUL LUI EMINESCU ÎN NUMISMATICĂ

              Când se naşte un poet, viaţa se miră, căci nu-l poate cuprinde. Când se stinge un poet, viaţa reuşeşte în sfârşit să-l cântărească.

Poetul Mihai Eminescu pentru pământul românesc rămâne a fi cel mai mare poet al neamului, pentru că a ştiut să exprime în mod remarcabil sufletul ţării sale.

Românii se simt cel mai bine redaţi şi reprezentaţi de chipul şi tema Eminescu... (Constantin Mălinaş)

 Încă din vechime, când se întâmplau momente de răscruce în viaţa unui popor, mai marele cetăţii bătea monedă cu chipul lui ca semn al puterii şi al suveranităţii. Aşa era moda vremurilor. Marii oameni de cultură care şi-au lăsat, de-a lungul timpului, strălucirea minţii ca avere neamului lor nu au avut parte de astfel de privelegii. Au fost totuşi câteva execepţii când unii dintre ei au fost urcaţi în efigii pentru a pune piatra de hotar trecerii prin vreme.

Albumul – catalog Eminescu în arta medalei (1871-1989) de Constantin Mălinaş – apărut la Editura Geea din Botoşani, în anul 2009 – rămâne unul de referinţă, deoarece ni-l arată pe marele poet român aşezat la rangul de suveran al cetăţii, ca semn al preţuirii şi al duratei.

         Albumul, rod al unei tentacităţi de excepţie şi a unei munci asidue de aproape zece ani, ne oferă o paletă largă de chipuri ale lui Eminescu care au fost ocrotite în special de colecţionari, dar şi de Societatea Numismatică Română. De semnalat este faptul că un  important centru de medalistică s-a format la Chişinău cu iradieri la Bălţi. Medalii Eminescu au apărut la Budapesta, Talin, Riga, Moscova, Paris. Un alt izvor al medalisticii eminesciene îl reprezintă atelierele unor artişti plastici din ţară şi din lume.

         Cronologia medalisticii albumului, care îl implică pe poet, este extrem de interesantă; la prima medalie prezentată în album, Mihai Eminescu are rolul de iniţiator alături de alţi junimişti. Este vorba de editarea medaliei dedicată memoriei lui Ştefan cel Mare, Mănăstirea Putna, 15 august 1871, - o temă apropiată de cea a albumului. 75 de ani mai târziu Cercul Studenţesc Arboroasa din Cernăuţi, pentru rememorarea Congresului de la Putna, îi aşează pe cei doi pe aceeaşi monetă. Colecţia Ion C. Rogojanu din Bucureşti deţine primul sigiliu cu numele Eminescu realizate de studenţii bucureşteni în anul 1887 în timpul vieţii poetului. 

        Sigiliul, constată Mălinaş, prefigurează medaliile ce vor urma. Editarea medaliilor Eminescu a debutat la Iaşi în anul 1889, cu implicarea Băncii Moldovei, în total aici fiind create 9 medalii Eminescu, şase dintre ele până în anul 1988. Următorul centru medalistic este Bucureştiul. Medalionul pentru mormântul poetului de la cimitirul Bellu a fost gravat de G.Georgesco în 1891. În capitală, în anul 1904, au fost concepute şi produse două piese medalistice Eminescu, iar altele 18, periodic, până în 1988. Menirea albumului lui Constantin Mălinaş este aceea de a stabili legătura medalisticii Eminescu cu Europa. Începe cu Viena, cu ocazia Congresului interromânesc din 1871, unde poetul a fost parte activă. Urmează apoi Parisul, unde s-a turnat medalionul pentru mormântul poetului, Elveţia şi Budapesta.

Anul 1989 rămâne un an de referinţă în sfera numismaticii. An de sărbătoare a românilor de pretutindeni – declarat de UNESCO Anul Internaţional Eminescu – a fost momentul de glorie al medalisticii eminesciene. Fenomenul petrecut în România, dar şi în străinătate, este cuprins în albumul lui Mălinaş, reprezentând 80 de piese, fiecare cu descrierea aferentă. Sculptorul Gheorghe Adoc a creat cea mai înaltă medalie Eminescu. Sculptorul rus, Mâcola Piven , adeptul adâncirii portretului în material, îi datorăm cea mai adâncă medalie.

 Albumul Eminescu în arta medalei include o perioadă de 118 ani (1871-1989). Autorul Constantin Mălinaş ne-a lăsat proba unei munci tenace de colecţionar bine documentat, dar şi o pasiune nobilă pentru chipul lui Eminescu prin care cultura română şi-a bătut propria monetă devenită simbol al identităţii naţionale.    

Sursa: C. Mălinaş. Eminescu în arta medaliei

Publicat: Harti Vera 

POVESTEA BISERICUȚEI EMINOVICILOR

Astăzi la Ipotești, în spatele casei memoriale, vedem două biserici, una lângă alta. Cea cu turlă, ceva mai mare, e zidită din cărămidă pe temelie de piatră. Lângă aceasta, pătrundem în bisericuța veche a satului, datând de la începutul veacului al XIX – lea, pe care căminăreasa Raluca Eminovici „o cumpărase cu 250 de galbeni de la un anume Murguleț” – cum mărturisește Matei Eminovici, fratele cel mic al lui Mihai. Astfel, a devenit lăcaș de rugăciune a familiei. În cimitirul de alături, soții Eminovici și-au îngropat copiii prăpădiți de mici: Ruxanda, Maria și Vasile.

Cimitirul de lângă bisericuță adăpostește și azi mormintele fraților mai mari ai poetului, Nicolae și Iorgu. Cum s-a povestit, aceștia au avut o soartă tristă. Iorgu s-a  sinucis la Ipotești, în 1873, când trăiau ambii părinți. Tot la Ipotești și-a luat viața, prin împușcare, Nicolae, imediat după moartea căminarului, în 1884.

          Lângă bisericuță sunt și mormintele părinților. Mama Raluca s-a stins în 1876, la 60 de ani, poetul participând la înmormântare și scriind, în 1880, vibranta poezie O, mamă...

O, mamă, dulce mamă, din negură de vremi

    Pe freamătul de frunze la tine tu mă chemi;

Deasupra criptei negre a sfântului mormânt

Se scutură salcâmii de toamnă și de vânt,

Se bat încet din ramuri, îngână glasul tău...

Mereu se vor tot bate, tu vei dormi mereu.

             Buna sa mamă, pe care a iubit-o și imortalizat-o în aceste versuri sublime, își plânsese o parte dintre copii, pe care secera necruțătoare a morții îi smulsese de lângă ea, rând pe rând. Obrajii ei se ofiliseră de atâta plânset și durere. Cu mâinile ei îi băgase în sicrie la Ipotești pe Ruxanda, Maria și Vasile, dispăruți la vârste fragede. Dar n-a fost de-ajuns atât! Blondul ei Ilie, tovarăș de ghidușii cu Mihai, s-a prăpădit de tifos la 17 ani, când studia medicina la București și nici nu știa unde a fost îngropat. A mușcat apoi țărâna, la 29  de ani, băiatul al treilea, Iorgu, cel care semăna leit cu dânsa. Căzând de pe cal, la o manevră militară în Berlin, a zăcut la pat doi ani și s-a împușcat în 1873 la Ipotești, mama bocindu-l amarnic pe năsălie. 

Și  tot n-a fost deajuns!

         Raluca mai află că primul ei băiat, Șerban, chirurg la Berlin, s-a stins departe de cuibul părintesc și bolnav de oftică, în 1874, la 33 de ani. A fost înhumat acolo, fără să-l mai vadă. Loviturile destinului nu mai puteau fi suportate de biata femeie. Șase din unsprezece născuți erau pierduți; îi mai trăiau: Nicolae, Mihai, Harieta, Aglaia și Matei, dar inima ei era prea ostenită și a răposat în vara anului 1876. Gheorghieș a îngropat-o alături, în cimitirul familiei. Iar după vreo opt ani de supraviețuire, s-a stins și Gheorghieș, stâlpul familiei, în 1884, la 72 de ani. Căminarul vânduse deja moșia, ca să dea zestre fiicelor sale, rămânând „arendaș de moșie”, cu dreptul până la moarte de a locui nu în casa mare, ci în atenansă (casa din ogradă), în fosta odaie a băieților. Aici a și murit. Osemintele lui se află tot aici, lângă bisericuța Eminovicilor, unde a avut o înmormântare săracă, deoarece fostul stăpân era fără nici o avere. Sub cap i s-au găsit doar 600 de lei. Poetul, bolnav la Ober- Döbling, nu a participat la înmormântarea tatălui său.

Ne mai întrebăm, oare, de ce poezia lui Eminescu e încărcată de tristețe și pesimism!?

Sursa: Crăciun, Boris. Viața ilustrată a poetului nemuritor

Publicat: B. Olesea

LACUL DIN PĂDUREA EMINESCIANĂ

                                         

După ce zăbovesc la Memorialul Ipotești, în parcul pitoresc de la Casa Eminovicilor, vizitatorii sunt poftiți la o drumeție spre lacul faimos, aflat la 4 km depărtare, în pădurea ademenitoare Baisa. Autocarele și autoturismele ajung, pe limba asfaltului, în inima codrului de aramă. De aici, se merge pe jos, pe o alee modernizată, prin pădurea romantică, spre „lacul codrilor albastru” – loc unde venea adesea Mihai la scăldat, mai ales cu fratele său Ilie, războindu-se cu neamul broaștelor. Amândoi înotau, printre nuferi galbeni și trestii înalte, spre insula cea verde și misterioasă. Acesta este lacul „cu apă vie”, cum i-a zis poetul, de unde ascultă pitpalacul, buciumul de la stână care sună cu jale, iar „Dintre ramuri de arin/ Melancolic cornul sună”. În mijlocul codrului des, copilul Mihai vedea cum, din hugeacul de aluniș, ies în luminiș toate păsările pădurii și „ciripesc pitite-n ramuri…” Fiind băiat, cutreiera pădurea și spre seară, se culca lângă izvor, ascultând cum apa sună încetișor și parcă suspină. Rămânea în extaz acolo, până răsarea luna, după ce pândise cum somnoroasele păsărele pe la cuiburi se adună, ascunzându-se în rămurele. 

Din acest codru și de la lacul copilăriei i-au rămas întipărite în minte și suflet imagini vii, care s-au prefăcut apoi în versuri nemuritoare, recitate și cântate de mii de români, care-și iubesc graiul și natura, ca pe ochii din cap.

Sursa: Viața ilustrată a poetului nemuritor, Boris Crăciun.

Publicat: B. Olesea

CHIȘINĂUL MEU

Chişinău-oraş frumos, oraş de vis, oraşul oamenilor fericiţi – locul în care doreşti să revii iarăşi şi iarăşi. Şi în gânduri, şi în vise, şi aievea ... Mulţi poeţi au scris despre Chişinău. Au scris în urmă cu o sută de ani, scriu şi acum.Patria este înscrisă în memoria ta şi, asemenea căldurii mamei, chipul oraşului este absorbit în porii fiinţei tale, este indispensabil de felul în care simţi lumea.

Cartea Chişinăul meu pe care ai deschis-o, doritul nostru cititor, este o amintire tulburătoare în acest sens. Chişinăuienii împărţiţi de veacuri, de experienţa de viaţă, de aspiraţiile profesionale etc, s-au unit în premieră într-un singur mesaj, într-o singură declaraţie de dragoste.

Portretul Chişinăului văzut cu ochii orăşenilor din diferite epoci şi timpuri, uniţi prin recunoştinţa faţă de capitala îndrăgită – acesta este subiectul acestei cărţi cu multe voci.

Publicaţia nu are analogi. Este un eveniment care vine să ne aducă aminte de comunitatea, unitatea chişinăuienilor înrudiţi prin marea istorie, printr-o cultură multilaterală, printr-o prietenie seculară.

Cartea se oferă într-un format bilingv – român şi rus.

Vă aşteptăm la Centrul Academic Internaţional Eminescu să savuraţi plăcerea lecturii din cartea CHIŞINĂUL MEU.

Drum bun, cititorule, prin trecători de secole, pe valurile memoriei chişinăuienilor de peste trei secole.

Harti Vera: șef oficiu