Astăzi la Ipotești, în spatele casei memoriale, vedem două biserici, una
lângă alta. Cea cu turlă, ceva mai mare, e zidită din cărămidă pe temelie de
piatră. Lângă aceasta, pătrundem în bisericuța veche a satului, datând de la începutul
veacului al XIX – lea, pe care căminăreasa Raluca Eminovici „o cumpărase cu 250
de galbeni de la un anume Murguleț” – cum mărturisește Matei Eminovici, fratele
cel mic al lui Mihai. Astfel, a devenit lăcaș de rugăciune a familiei. În
cimitirul de alături, soții Eminovici și-au îngropat copiii prăpădiți de mici:
Ruxanda, Maria și Vasile.
Cimitirul de lângă bisericuță adăpostește și azi mormintele fraților mai
mari ai poetului, Nicolae și Iorgu. Cum s-a povestit, aceștia au avut o soartă
tristă. Iorgu s-a sinucis la Ipotești,
în 1873, când trăiau ambii părinți. Tot la Ipotești și-a luat viața, prin
împușcare, Nicolae, imediat după moartea căminarului, în 1884.
Lângă bisericuță sunt și mormintele părinților. Mama Raluca s-a stins în
1876, la 60 de ani, poetul participând la înmormântare și scriind, în 1880,
vibranta poezie O, mamă...
O, mamă, dulce mamă, din
negură de vremi
Pe freamătul de frunze la
tine tu mă chemi;
Deasupra criptei negre a
sfântului mormânt
Se scutură salcâmii de
toamnă și de vânt,
Se bat încet din ramuri,
îngână glasul tău...
Mereu se vor tot bate, tu
vei dormi mereu.
Buna sa mamă, pe care a iubit-o și imortalizat-o în aceste versuri sublime,
își plânsese o parte dintre copii, pe care secera necruțătoare a morții îi
smulsese de lângă ea, rând pe rând. Obrajii ei se ofiliseră de atâta plânset și
durere. Cu mâinile ei îi băgase în sicrie la Ipotești pe Ruxanda, Maria și
Vasile, dispăruți la vârste fragede. Dar n-a fost de-ajuns atât! Blondul ei
Ilie, tovarăș de ghidușii cu Mihai, s-a prăpădit de tifos la 17 ani, când
studia medicina la București și nici nu știa unde a fost îngropat. A mușcat
apoi țărâna, la 29 de ani, băiatul al
treilea, Iorgu, cel care semăna leit cu dânsa. Căzând de pe cal, la o manevră
militară în Berlin, a zăcut la pat doi ani și s-a împușcat în 1873 la Ipotești,
mama bocindu-l amarnic pe năsălie.
Și
tot n-a fost deajuns!
Raluca mai află că primul ei băiat, Șerban, chirurg la Berlin, s-a stins
departe de cuibul părintesc și bolnav de oftică, în 1874, la 33 de ani. A fost înhumat
acolo, fără să-l mai vadă. Loviturile destinului nu mai puteau fi suportate de
biata femeie. Șase din unsprezece născuți erau pierduți; îi mai trăiau:
Nicolae, Mihai, Harieta, Aglaia și Matei, dar inima ei era prea ostenită și a
răposat în vara anului 1876. Gheorghieș a îngropat-o alături, în cimitirul
familiei. Iar după vreo opt ani de supraviețuire, s-a stins și Gheorghieș,
stâlpul familiei, în 1884, la 72 de ani. Căminarul vânduse deja moșia, ca să
dea zestre fiicelor sale, rămânând „arendaș de moșie”, cu dreptul până la
moarte de a locui nu în casa mare, ci în atenansă (casa din ogradă), în fosta
odaie a băieților. Aici a și murit. Osemintele lui se află tot aici, lângă
bisericuța Eminovicilor, unde a avut o înmormântare săracă, deoarece fostul
stăpân era fără nici o avere. Sub cap i s-au găsit doar 600 de lei. Poetul,
bolnav la Ober- Döbling, nu a participat la înmormântarea tatălui său.
Ne mai întrebăm, oare, de ce poezia lui Eminescu e încărcată de tristețe și
pesimism!?
Sursa: Crăciun, Boris. Viața ilustrată a poetului nemuritor
Publicat: B. Olesea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu