Cum arăta altădată cuibul Eminovicilor?

Odinioară, casa (azi muzeu memorial) nu era prea arătoasă. Musafirul se suia pe o scară din lemn în pridvor. Din acest cerdac deschis, flancat de doi salcâmi, privirea alerga spre valea cu bordeie, întinse până la marginea codrului. Conacul nu arăta deloc a castel boieresc, fiind o modestă locuință de țară, doar cu câteva odăi încăpătoare. În interior, la dreapta antreului, era salonul de primire, ținut sub cheie de către căminar, unde domnia-sa, la un birou cu sfeșnice și călimară, își nota socotelile moșiei ori de cate ori citea cărți din bibliotecă. În colț era o sobă. Aici se distrau oaspeții, în cântecele lăutarilor, cu vin bun și bucate țărănești, la onomastica stăpânului casei, Sf. Gheorghe, la Crăciun sau la Paști.

        Cealaltă odaie, din stânga antretului, folosea ca dormitor, dulapuri, scrinuri pentru rufăriile Ralucăi. În colț, sub icoana Maicii-Domnului, pâlpâia încontinuu candela de argint. Apoi se intra în dormitorul fetelor, cu câteva crivaturi și o sobă de teracotă în colț , la fel  cu cea  din camera părinților. Din primul antret, legat prin uși de  cele trei camere, se intra în al doilea, mai mic, cu ușă în dreapta spre cămara cu poliță și rafturi. De asemenea, exista o ușă de ieșire în spatele casei, spre biserică și atenansă. Actuala casă memorială păstrează planul locuinței din vremea Eminovicilor. 

Dar ce era atenansa? Familia numeroasă nu încăpea în „casa mare”. În ograda din spatele locuinței era o construcție lungă de 15 metri, cu fața înspre biserica vechi, Era un fel de căsoaie sau atenansă. În fața ei se afla un cerdac lunguieț, cât toată întinderea construcției, cu trei portițe de lemn, aflate în dreptul ușilor de intrare. În aripa din dreapta, o ușă dădea în camera băieților. Aici se aflau paturile băieților, mai ales după ce familia s-a înmulțit,  oarecum în mijloc se găsea soba, după care era iatacul. Iarna, aici era cald, iar vara - răcoare. În această cameră a copilărit și Mihai. Când „domnișorii” erau plecați la școli, odaia rămânea goală, iar când veneau în vacanțe, camera se umplea cu multe paturi.

În mijlocul prelugii atenanse, a doua portiță a cerdacului dădea spre cancelaria boierului, cu antretul ei, unde veneau sătenii pentru diferite socoteli ale moșiei. În fine, în aripa stângă, se afla bucătăria cu plită și cuptor. Intrarea era aparte, pe ușa a treia din cerdac, în față cu portița de lemn.

Cerdacul încingea toată căsoaia, numai că la un capăt era un paravan, iar în celălalt, lângă bucătărie, se afla un șopron cu scară de urcare în pod. Alături era fântâna.

De câte ori se juca Mihai cu frații și surorile sale aici, dar și în podul înalt, unde copiii se ascundeau și făceau felurite năzbâtii!

Pe geam, în spatele conacului, sezărea, la umbra teilor bătrâni, bisericuța din lemn cumpărată de evlavioasa căminăreasă. Iar în preajmă se întindeau acareturile gospodăriei, cu încăperi pentru argați, șoproane și hambare. 

Crăciun, Boris. Viața ilustrată a poetului nemuritor.

Publicat: B. Olesea

POVESTEA BISERICUȚEI EMINOVICILOR

Astăzi la Ipotești, în spatele casei memoriale, vedem două biserici, una lângă alta. Cea cu turlă, ceva mai mare, e zidită din cărămidă pe temelie de piatră. Lângă aceasta, pătrundem în bisericuța veche a satului, datând de la începutul veacului al XIX – lea, pe care căminăreasa Raluca Eminovici „o cumpărase cu 250 de galbeni de la un anume Murguleț” – cum mărturisește Matei Eminovici, fratele cel mic al lui Mihai. Astfel, a devenit lăcaș de rugăciune a familiei. În cimitirul de alături, soții Eminovici și-au îngropat copiii prăpădiți de mici: Ruxanda, Maria și Vasile.

Cimitirul de lângă bisericuță adăpostește și azi mormintele fraților mai mari ai poetului, Nicolae și Iorgu. Cum s-a povestit, aceștia au avut o soartă tristă. Iorgu s-a  sinucis la Ipotești, în 1873, când trăiau ambii părinți. Tot la Ipotești și-a luat viața, prin împușcare, Nicolae, imediat după moartea căminarului, în 1884.

          Lângă bisericuță sunt și mormintele părinților. Mama Raluca s-a stins în 1876, la 60 de ani, poetul participând la înmormântare și scriind, în 1880, vibranta poezie O, mamă...

O, mamă, dulce mamă, din negură de vremi

    Pe freamătul de frunze la tine tu mă chemi;

Deasupra criptei negre a sfântului mormânt

Se scutură salcâmii de toamnă și de vânt,

Se bat încet din ramuri, îngână glasul tău...

Mereu se vor tot bate, tu vei dormi mereu.

             Buna sa mamă, pe care a iubit-o și imortalizat-o în aceste versuri sublime, își plânsese o parte dintre copii, pe care secera necruțătoare a morții îi smulsese de lângă ea, rând pe rând. Obrajii ei se ofiliseră de atâta plânset și durere. Cu mâinile ei îi băgase în sicrie la Ipotești pe Ruxanda, Maria și Vasile, dispăruți la vârste fragede. Dar n-a fost de-ajuns atât! Blondul ei Ilie, tovarăș de ghidușii cu Mihai, s-a prăpădit de tifos la 17 ani, când studia medicina la București și nici nu știa unde a fost îngropat. A mușcat apoi țărâna, la 29  de ani, băiatul al treilea, Iorgu, cel care semăna leit cu dânsa. Căzând de pe cal, la o manevră militară în Berlin, a zăcut la pat doi ani și s-a împușcat în 1873 la Ipotești, mama bocindu-l amarnic pe năsălie. 

Și  tot n-a fost deajuns!

         Raluca mai află că primul ei băiat, Șerban, chirurg la Berlin, s-a stins departe de cuibul părintesc și bolnav de oftică, în 1874, la 33 de ani. A fost înhumat acolo, fără să-l mai vadă. Loviturile destinului nu mai puteau fi suportate de biata femeie. Șase din unsprezece născuți erau pierduți; îi mai trăiau: Nicolae, Mihai, Harieta, Aglaia și Matei, dar inima ei era prea ostenită și a răposat în vara anului 1876. Gheorghieș a îngropat-o alături, în cimitirul familiei. Iar după vreo opt ani de supraviețuire, s-a stins și Gheorghieș, stâlpul familiei, în 1884, la 72 de ani. Căminarul vânduse deja moșia, ca să dea zestre fiicelor sale, rămânând „arendaș de moșie”, cu dreptul până la moarte de a locui nu în casa mare, ci în atenansă (casa din ogradă), în fosta odaie a băieților. Aici a și murit. Osemintele lui se află tot aici, lângă bisericuța Eminovicilor, unde a avut o înmormântare săracă, deoarece fostul stăpân era fără nici o avere. Sub cap i s-au găsit doar 600 de lei. Poetul, bolnav la Ober- Döbling, nu a participat la înmormântarea tatălui său.

Ne mai întrebăm, oare, de ce poezia lui Eminescu e încărcată de tristețe și pesimism!?

Sursa: Crăciun, Boris. Viața ilustrată a poetului nemuritor

Publicat: B. Olesea