ZIARIST LA CURIERUL DE IAȘI

  

După aproape un an de revizorat, confruntat cu obtuzitatea funcționărească sau cu obișnuitele inerții ale sistemului, Eminescu trebuie să renunțe la această funcție. Guvernul conservator al lui Lascăr Catargiu cade în aprilie 1876 și o dată cu el, toate numirile junimiștilor sunt în pericol. Eminescu pierde și el postul de inspector al școlilor, care i se păruse, la un moment dat, ideal pentru a intra în contact cu populația rurală, singura care mă interesează îndeosebi. Momentan , unele sume de bani vin din plata colaborărilor cu articole la Enciclopedia Brockhaus, solicitate deeditorul german. După scurtă vreme, junimiștii îi propun lui Eminescu angajarea la Curierul de Iași, ziar care apărea de trei ori pe săptămână, cuprinzând mai ales anunțuri oficiale ale primăriei.

Implicarea în politică a poetului era deja un fapt. Cu ocazia sărbătoriirii în Austria a unui secol de la anexarea Bucovinei, în septembrie 1875, el călătorise la Cernăuți pentru a răspândi o broșură clandestină alcătuită de M. Kogălniceanu și I. Slavici, analizând, după documente autentice, Răpirea Bucovinei. Devenit redactor  al Curierului de Iași, Eminescu are ocazia să își exprime vederile, într-un discurs articulat, adesea mușcător, care ridică repede nivelul acestei publicații vag oficiale la acela al unui ziar politic ascultat. Redactorul amplifică partea editorială a ziarului, adăugându-i inclusiv o secțiune, unde vor apărea două scrieri în proză ale sale. La aniversară și nuvela Cezara. După un an de trudă redacțională, șicanat de aficialitate, agasat de colegii junimiști (Căci nimic nu întrece mărginirea provincială a lașului, șicana de vorbe înrădăcinată la Junimea...), el profită de chemarea lui maiorescu și Slavici de a veni să lucreze pentru ziarul conservator „Timpul”, apărut la București din 1876. În octombrie 1877, poetul părăsește a doua capitală.

Publicat: B. Olesea

EMINESCU, POEM CU POEM

   
          Creaţia poetului nepereche a fost analizată din punct de vedere şi cu mijloace variate, încât cu greu s-ar putea spune ceva nou.

            Nu poate fi spus acelaşi lucru şi despre Alex Ştefănescu, critic şi istoric literar, membru al Uniunii Scriitorilor din România, care în cartea sa din seria inaugurată de editura ALLFA, Eminescu, poem cu poem comentează poemul Luceafărul .

            Unii cunoscuţi mă întreabă de ce este nevoie de aceste comentarii. Nu s-a scris destul despre Eminescu? Credeţi că o să găsiţi interpretări mai originale? (nota autorului)

            Alex Ştefănescu nu doreşte şă facă comentarii originale, pentru că anume dorinţa de originalitate i-a făcut pe unii exegeţi să se îndepărteze de textul eminescian, s-a ajuns la consideraţii critice cu totul străine de poeziile lui Eminescu, spune autorul. De aceea, iniţiativa critică a lui Al. Ştefănescu s-ar putea numi întoarcerea la text. Autorul ne îndeamnă să citim încă o dată poeziile lui Eminescu şi să încercăm să înţelegem prin ce anume ne farmecă. Ca să-l înţelegem pe Eminescu nu trebuie neapărat să-l studiem în prealabil pe Schopenhauer, aşa cum cred unii. Trebuie doar atât să nu căutăm în opera lui pleonasme, (conchide autorul ).

Orice scriitor proiectează în ceea ce scrie ceva din sine.

            În Luceafărul există un cvartet de voci lirice, exprimând fiecare câte o dimensiune a personalităţii eminesciene. Eminescu interpretează toate cele patru roluri, dar din punct de vedere biografic se regăseşte în luceafăr, cunoscând din propria experienţă tristeţea omului superior condamnat la singurătate. La originea întregii construcţii se află dorinţa intensă a poetului de a spune ceva despre el însuşi şi despre situarea lui în lume, relatează în continuare autorul.

            Evident, poemul Luceafărul are o eleganţă statuară, care pare săpat în marmură de Praxitelis. Nici un cuvânt nu poate fi scos din text şi nici nu poate fi adăugat nici unul.

            Despre autor: Alex Ştefănescu este prozator, dramaturg, publicist. Contribuţia sa de căpătâi, care l-a adus în centrul atenţiei lumii literare este Istoria literaturii române contemporane (an. 1941-2000). În această lucrare monumentală autorul face o analiză a tuturor scriitorilor din epoca respectivă, care îl plasează pe Alex Ştefănescu printre cei mai importanţi critici şi istorici, alături de G. Călinescu, E. Lovinescu, N. Manolescu.

            Seria de volume Eminescu, poem cu poem cuprinde întreaga operă poetică antumă a marelui poet, Doină, Împărat şi proletar, Epigonii, Scrisoarea a III etc.

            În prezent, în colecţia CAIE a intrat doar primul volum din această serie Eminescu, poem cu poem, Luceafărul, (ed. ALLFA, 78 pag.). Cartea este destinată în primul rând profesorilor de română, studenţilor de la litere şi celor îndrăgostiţi de opera lui Eminescu.

Publicat: Harti Vera

UN POET PRINTRE FILOSOFI

Universitatea din Viena.

Fascinația înțelepciunii

         EMINESCU DECIDE să se rupă de lumea teatrului doar în momentul în care i se prezintă perspectiva de a studia filosofia la Viena. Intențiile sale vor fi fost de mult timp conturate, iar lecturile sale atinseră de mult acest domeniu. E posibil ca Schopenhauer să-i fi fost cunoscut încă de la gimnaziul din Cernăuți, unde filosofia acestuia era chiar inclusă în programa unor cursuri de specialitate. În orice caz, la sosirea la Viena, Eminescu era foarte bine informat în istoria filosofiei.

            În toamna lui 1869, Eminescu se înscrie ca „auditor extraordinar” la universitatea din capitala imperială, alegându-și cursurile unora dintre cei mai vestiți profesori din Europa la acea vreme: Robert Zimmermann, Karl Barasch-Rappaport și Theodor Vogt. El urmează cursuri de istoria filosofiei, metafizică, studiind scrierle lui Aristotel, Descartes, Spinoza și leibniz. Fiind înscris la Facultatea de Filosofie, urmează și cursurile unor vestiți economiști și juriști vienezi: Lorenz Stei, Rudolf Ihering, Ritter von Arnds, arborând în continuare peste pletele negre „clabățul” bănățean de la Blaj. Citește cu înfrigurare la Biblioteca Imperială, împrumută cărți numeroase, și conspectează febril scrierile cele mai interesante din presa literară și științifică a vremii. Într-o revistă austriacă găsește o traducere a Imnului Creațiunii din Rig-Veda, de unde va izvorî, mulți ani mai târziu, tabloul central al Scrisorii I.

Epoca vieneză este una foarte profitabilă pentru universul intelectual și pentru imigrația lui Eminescu. Nu doar istoria conceptelor îl preocupă acum pe poet, nu doar interpretările „lucrului în sine”, ci și fascinantele lumi îndepărtate ale Indiei și Chinei, Vedele, Buddha și Confucius, Egiptul și piramidele. Colegii își amintesc că le vorbea mult despre Nirvana, îmbrățișând idealul extrem oriental pe urmele lui Shopenhauer. Epoca e una ebuliție intelectuală, plină de proiecte de epuizare a cuprinsului filosofiei europene. Eminescu citește și autori care nu-i sunt pe plac și se lasă, de pildă, atras de „influența nefastă a filosofului lui Herbart”, după cum îi citește și pe Hegel și Marx, de care se va delimita constant în toate ocaziile viitoare.

            Întâlnirea lui Ioan Slavici, student la drept și militar în termen chezaro-crăiesc, îi dă lui Eminescu ocazia să-și găsească și unele talente pedagogice. Astfel în toamna lui 1869, poetul îl parcursese pe Kant, „era plin de Spinoza, pe care-l citise de curând, și se citea pe Fichte”. Eminescu îl sfătuiește pe tânărul jurist Slavici să urmeze o cale mai lesnicioasă de aprofundare a filosofiei: „Tu să-ți pierzi timpul cu aceștia. Să-ncepi cu Schopenhauer, să treci apoi la Confucius și la Buddha, să mai citești în urmă și ceva din Dialoagele lui Platon și știi destul”. Tânărul poet acționa ca un mentor în cele spirituale pentru Slavici, lucru pe care acesta îl recunoaște cu mândrie.

Epoca vieneză reprezintă pentru Eminescu începutul apropierii de societatea ieșeană Junimea. În aprilie 1870, „Convorbiri literare” publică poezia Venere și Madonă, iar în august, revista se deschide cu amplul poem Epigonii, căruia i se recunoaște excelența estetică, în ciuda ideilor relativ distante față de linia junimistă. Poezia eminesciană din această perioadă are un suflu amplu și o anvergură vizionară care au reținut atenția lui Titu Maiorescu. Astfel de versuri nu se mai scriseseră până atunci în poezia română.

            Pentru studentul de la Viena, aceasta este o epocă de creație ferventă. În „laboratorul” său apar mari poeme precum Momento mori, Povestea magului călător în stele, Odin și Poetul, Miradoniz, Demonism, scrieri mitologizante și infuzate metafizic, în care abstracțiunea severă se transformă în viziune poetică.

            Apropierea de Junimea în această perioadă este una fastă. Poetul se simte legat de oameni care îi înțeleg opera și ambițiile creatoare. În Titu Maiorescu întâlnește un afin, gînditor la fel de dedicat filosofiei și admirator la fel de mare al lui Schopenhauer.

Selecție: Harti Vera

POVESTEA BISERICUȚEI EMINOVICILOR

Astăzi la Ipotești, în spatele casei memoriale, vedem două biserici, una lângă alta. Cea cu turlă, ceva mai mare, e zidită din cărămidă pe temelie de piatră. Lângă aceasta, pătrundem în bisericuța veche a satului, datând de la începutul veacului al XIX – lea, pe care căminăreasa Raluca Eminovici „o cumpărase cu 250 de galbeni de la un anume Murguleț” – cum mărturisește Matei Eminovici, fratele cel mic al lui Mihai. Astfel, a devenit lăcaș de rugăciune a familiei. În cimitirul de alături, soții Eminovici și-au îngropat copiii prăpădiți de mici: Ruxanda, Maria și Vasile.

Cimitirul de lângă bisericuță adăpostește și azi mormintele fraților mai mari ai poetului, Nicolae și Iorgu. Cum s-a povestit, aceștia au avut o soartă tristă. Iorgu s-a  sinucis la Ipotești, în 1873, când trăiau ambii părinți. Tot la Ipotești și-a luat viața, prin împușcare, Nicolae, imediat după moartea căminarului, în 1884.

          Lângă bisericuță sunt și mormintele părinților. Mama Raluca s-a stins în 1876, la 60 de ani, poetul participând la înmormântare și scriind, în 1880, vibranta poezie O, mamă...

O, mamă, dulce mamă, din negură de vremi

    Pe freamătul de frunze la tine tu mă chemi;

Deasupra criptei negre a sfântului mormânt

Se scutură salcâmii de toamnă și de vânt,

Se bat încet din ramuri, îngână glasul tău...

Mereu se vor tot bate, tu vei dormi mereu.

             Buna sa mamă, pe care a iubit-o și imortalizat-o în aceste versuri sublime, își plânsese o parte dintre copii, pe care secera necruțătoare a morții îi smulsese de lângă ea, rând pe rând. Obrajii ei se ofiliseră de atâta plânset și durere. Cu mâinile ei îi băgase în sicrie la Ipotești pe Ruxanda, Maria și Vasile, dispăruți la vârste fragede. Dar n-a fost de-ajuns atât! Blondul ei Ilie, tovarăș de ghidușii cu Mihai, s-a prăpădit de tifos la 17 ani, când studia medicina la București și nici nu știa unde a fost îngropat. A mușcat apoi țărâna, la 29  de ani, băiatul al treilea, Iorgu, cel care semăna leit cu dânsa. Căzând de pe cal, la o manevră militară în Berlin, a zăcut la pat doi ani și s-a împușcat în 1873 la Ipotești, mama bocindu-l amarnic pe năsălie. 

Și  tot n-a fost deajuns!

         Raluca mai află că primul ei băiat, Șerban, chirurg la Berlin, s-a stins departe de cuibul părintesc și bolnav de oftică, în 1874, la 33 de ani. A fost înhumat acolo, fără să-l mai vadă. Loviturile destinului nu mai puteau fi suportate de biata femeie. Șase din unsprezece născuți erau pierduți; îi mai trăiau: Nicolae, Mihai, Harieta, Aglaia și Matei, dar inima ei era prea ostenită și a răposat în vara anului 1876. Gheorghieș a îngropat-o alături, în cimitirul familiei. Iar după vreo opt ani de supraviețuire, s-a stins și Gheorghieș, stâlpul familiei, în 1884, la 72 de ani. Căminarul vânduse deja moșia, ca să dea zestre fiicelor sale, rămânând „arendaș de moșie”, cu dreptul până la moarte de a locui nu în casa mare, ci în atenansă (casa din ogradă), în fosta odaie a băieților. Aici a și murit. Osemintele lui se află tot aici, lângă bisericuța Eminovicilor, unde a avut o înmormântare săracă, deoarece fostul stăpân era fără nici o avere. Sub cap i s-au găsit doar 600 de lei. Poetul, bolnav la Ober- Döbling, nu a participat la înmormântarea tatălui său.

Ne mai întrebăm, oare, de ce poezia lui Eminescu e încărcată de tristețe și pesimism!?

Sursa: Crăciun, Boris. Viața ilustrată a poetului nemuritor

Publicat: B. Olesea

LACUL DIN PĂDUREA EMINESCIANĂ

                                         

După ce zăbovesc la Memorialul Ipotești, în parcul pitoresc de la Casa Eminovicilor, vizitatorii sunt poftiți la o drumeție spre lacul faimos, aflat la 4 km depărtare, în pădurea ademenitoare Baisa. Autocarele și autoturismele ajung, pe limba asfaltului, în inima codrului de aramă. De aici, se merge pe jos, pe o alee modernizată, prin pădurea romantică, spre „lacul codrilor albastru” – loc unde venea adesea Mihai la scăldat, mai ales cu fratele său Ilie, războindu-se cu neamul broaștelor. Amândoi înotau, printre nuferi galbeni și trestii înalte, spre insula cea verde și misterioasă. Acesta este lacul „cu apă vie”, cum i-a zis poetul, de unde ascultă pitpalacul, buciumul de la stână care sună cu jale, iar „Dintre ramuri de arin/ Melancolic cornul sună”. În mijlocul codrului des, copilul Mihai vedea cum, din hugeacul de aluniș, ies în luminiș toate păsările pădurii și „ciripesc pitite-n ramuri…” Fiind băiat, cutreiera pădurea și spre seară, se culca lângă izvor, ascultând cum apa sună încetișor și parcă suspină. Rămânea în extaz acolo, până răsarea luna, după ce pândise cum somnoroasele păsărele pe la cuiburi se adună, ascunzându-se în rămurele. 

Din acest codru și de la lacul copilăriei i-au rămas întipărite în minte și suflet imagini vii, care s-au prefăcut apoi în versuri nemuritoare, recitate și cântate de mii de români, care-și iubesc graiul și natura, ca pe ochii din cap.

Sursa: Viața ilustrată a poetului nemuritor, Boris Crăciun.

Publicat: B. Olesea

EMINESCU UNIVERSAL. SPAȚIUL CULTURII RUSE

                                   

 

Primul ecou al creației a lui Eminescu în Rusia este o relație despre culegerea lui în limba germană, în care au fost incluse traducerile din Eminescu semnate de Carmen Silva și Mite Kremnitz.

În 1928 un cunoscut scriitor rus V. L. Lașcov, stabilit în Basarabia, a scos de sub tipar Antologia poeziei române cu o prefață de Ștefan Ciobanu. Această antologie este un aurit inel de înfrățire și înțelegere între sufletul românesc și cel rus. Ștefan Ciobanu ne informează: se găsesc aici poeți de la optimismul V. Alecsandri până la cel mai mare liric român M. Eminescu. Poeziile lui Eminescu sună în limba lui Pușkin tot atât de frumos ca și în original. S-au tradus tocmai cele mai grele prin muzicalitatea lor. Aceste poezii și-au păstrat și fondul adânc eminescian și forma originalului cu o uimitoare maiestrie: Vezi rândunelele se duc; O rămâi; Și dacă ramuri bat în geam.

Cea mai amplă culegere a operei lui Eminescu în limba rusă a apărut în 1981, care include 103 poeme, printre care variantele de bază ale poeziilor: Mai am un singur dor; Împărat și proletar… și șase poezii traduse pentru prima dată în limba rusă. Aici apar și operele eminesciene în proză: Geniu pustiu, Cezara…

O adevărată contribuție o reprezintă traducerile semnate de Iulia Neiman, poetă, dramaturg. Fără să cunoască limba română, Neiman manifestă o uluitoare intuiție ce îi permite să elaboreze, pe baza unei traduceri brute, texte care nu numai ca sună impecabil în limba rusă, dar dau ineditul imaginii eminesciene și reproduc atmosfera generală a poeziei. Neiman restabilește și forma și semnificația artistică a imaginilor.

Un alt admirator al limbii și literaturii române, care ne-a restituit datorită sensibilității sale aparte câteva valențe cu totul speciale ale creației eminesciene a fost Gr. Perov.

Rămâne Anna Ahmatova cu traducerea sa ineredibil de frumoasă a poeziei Venere și Madonă; S. Șervinki, ca traducător al Scrisorilor Glosei etc.

       Putem spune că datorită lor Eminescu în limba rusă există.

Publicat: B. Olesea