Cum arăta altădată cuibul Eminovicilor?

Odinioară, casa (azi muzeu memorial) nu era prea arătoasă. Musafirul se suia pe o scară din lemn în pridvor. Din acest cerdac deschis, flancat de doi salcâmi, privirea alerga spre valea cu bordeie, întinse până la marginea codrului. Conacul nu arăta deloc a castel boieresc, fiind o modestă locuință de țară, doar cu câteva odăi încăpătoare. În interior, la dreapta antreului, era salonul de primire, ținut sub cheie de către căminar, unde domnia-sa, la un birou cu sfeșnice și călimară, își nota socotelile moșiei ori de cate ori citea cărți din bibliotecă. În colț era o sobă. Aici se distrau oaspeții, în cântecele lăutarilor, cu vin bun și bucate țărănești, la onomastica stăpânului casei, Sf. Gheorghe, la Crăciun sau la Paști.

        Cealaltă odaie, din stânga antretului, folosea ca dormitor, dulapuri, scrinuri pentru rufăriile Ralucăi. În colț, sub icoana Maicii-Domnului, pâlpâia încontinuu candela de argint. Apoi se intra în dormitorul fetelor, cu câteva crivaturi și o sobă de teracotă în colț , la fel  cu cea  din camera părinților. Din primul antret, legat prin uși de  cele trei camere, se intra în al doilea, mai mic, cu ușă în dreapta spre cămara cu poliță și rafturi. De asemenea, exista o ușă de ieșire în spatele casei, spre biserică și atenansă. Actuala casă memorială păstrează planul locuinței din vremea Eminovicilor. 

Dar ce era atenansa? Familia numeroasă nu încăpea în „casa mare”. În ograda din spatele locuinței era o construcție lungă de 15 metri, cu fața înspre biserica vechi, Era un fel de căsoaie sau atenansă. În fața ei se afla un cerdac lunguieț, cât toată întinderea construcției, cu trei portițe de lemn, aflate în dreptul ușilor de intrare. În aripa din dreapta, o ușă dădea în camera băieților. Aici se aflau paturile băieților, mai ales după ce familia s-a înmulțit,  oarecum în mijloc se găsea soba, după care era iatacul. Iarna, aici era cald, iar vara - răcoare. În această cameră a copilărit și Mihai. Când „domnișorii” erau plecați la școli, odaia rămânea goală, iar când veneau în vacanțe, camera se umplea cu multe paturi.

În mijlocul prelugii atenanse, a doua portiță a cerdacului dădea spre cancelaria boierului, cu antretul ei, unde veneau sătenii pentru diferite socoteli ale moșiei. În fine, în aripa stângă, se afla bucătăria cu plită și cuptor. Intrarea era aparte, pe ușa a treia din cerdac, în față cu portița de lemn.

Cerdacul încingea toată căsoaia, numai că la un capăt era un paravan, iar în celălalt, lângă bucătărie, se afla un șopron cu scară de urcare în pod. Alături era fântâna.

De câte ori se juca Mihai cu frații și surorile sale aici, dar și în podul înalt, unde copiii se ascundeau și făceau felurite năzbâtii!

Pe geam, în spatele conacului, sezărea, la umbra teilor bătrâni, bisericuța din lemn cumpărată de evlavioasa căminăreasă. Iar în preajmă se întindeau acareturile gospodăriei, cu încăperi pentru argați, șoproane și hambare. 

Crăciun, Boris. Viața ilustrată a poetului nemuritor.

Publicat: B. Olesea

O copilărie liberă și fericită

               În 1849 soții Eminovici cumpăraseră moșia Ipotești, unde s-au mutat la câțiva ani după aceea, când au reușit să construiască și o casă încăpătoare pentru familia lor numeroasă. Așa se face că fiul căminarului și-a petrecut copilăria la țară. Aici a putut să cunoască țărănimea română de aproape, cea pe care o va numi, în articolele sale de mai târziu, „singura clasă pozitivă în statul român”. Apropierea de folclor, atestată prin numeroasele caiete cu balade și strigături culese de poet din toate colțurile țării în adolescență, aici trebuie să  se fi manifestat mai întâi.

               Și tot aici a putut hoinări Mihai în voie prin codri și pe câmpuri, petrecându-și copilăria sănătoasă pe coclaurii botoșăneni. Tovarăș de joacă îi era mai ales Ilie, fratele imediat mai mare ca vârstă, pe care îl va evoca mai târziu în versuri ca acestea: „Copii eram noi amândoi,/ Frate-meu și cu mine./ Din coji de nucă car cu boi/ Făceam și înhămam la el/ Culbeci bătrâni cu coarne.// Și el citea pe Robinson, / Mi-l povestea și mie;/ Eu zideam Turnul  - Vavilon/ Din cărți de joc și mai spuneam/ Și eu câte-o prostie.”

               Pentru Eminescu, copilăria ipoteșteană rămâne o amintire fericită, devenită aproape neverosimilă în urma numeroaselor încercări ale vieții. Poeziile de mai târziu, „Trecut-au anii...”, „Melancolie”, „Copii eram noi amândoi”, evocă această vârstă ca pe un paradis pierdut. Copilăria devine pentru el, în poezia de maturitate, epoca de maximă expansiune a mitului în realitate. Este vremea „credinței în eresuri”, o credință împăcată și fericită, curând pierdută și regretată mereu.

               Acasă, la Ipotești, Mihai va învăța să citească pe cărțile din biblioteca tatălui său. Mai târziu va afirma că tot aici a învățat să citească și „slova veche”, alfabetul chirilic. Într-o epocă în care abia avusese loc tranzacția la alfabetul latin, majoritatea cărților, mai ales cele rare, de felul cronicilor istorice, rămăseseră în vechile ediții. Trebuie să datăm de foarte devreme, deci, aplecarea poetului către înțelepciunea bătrânească din  Hronografe și către istoria țării. La Cernăuți, el va citi cu mai mare băgare de seamă tocmai bucoavnele vechi, la care nu toți elevii aveau acces din cauza grafiei. De asemenea, când va fi bibliotecar la Iași, în 1875, va încuraja achiziția de cărți rare, care riscau să piardă printre hârțoagele anticarilor. Astfel, poetul va rămâne cu o aplecare și chiar evlavie față de trecutul românesc, față de vremea manuscriselor și a primelor tipărituri pe care le cunoscuse, în unele cazuri, de la o vârstă fragedă.

Sursa: 100 de personalități. Oameni care au schimbat destinul lumii

Publicat: B. Olesea

GAZETAR LA TIMPUL

     Anul 1877 fusese unul încărcat de agitație politică și de fervoare patriotică. După destituirea guvernului conservator, în 1876, liberalii începuseră o prigoană nedemnă la adresa ex-miniștrilor conservatori, gest în primul rând demagogic. La 9 mai 1877, Mihail Kogălniceanu proclamase în Parlament independența României. La 6 august, armatele române trecuseră Dunărea, obținând victorii răsunătoare în bătăliile de la Plevna, Grivița și Rahova. În ianuarie 1878, Imperiul Otoman va cere pacea.

Ajuns redactor la principalul ziar de opoziție din România, Eminescu înțelega să servească în aceste momente, prin scrisul său, interesul național. El își manifesta admirația fată de eroismul românesc de pe câmpul de luptă, abținându-se de la atacuri politice inoportune. În scurt timp însă poetul își face simțită prezența incisivă, prin cronici dramatice severe la adresa autorilor care încercau să suplinească propria lipsă de talent prin afișarea unui patriotism de paradă. În decembrie 1877, el publică în serial studiul Icoane  vechi și icoane nouă, text de o remarcabilă coerență doctrină, care anunță tezele esențiale ale gazetarului, susține în toate intervențiile sale ulterioare. De îndată ce războiul dă semne că merge spre sfârșitul așteptat, spiritul polemic se accentuează.

Cariera lui Eminescu la oficiosul partidului conservator nu este una oarecare. După ce, împreună cu Slavici și Caragiale, redactase timp de doi ani ziarul, la începutul lui 1880 Eminescu a fost numit redactor-șef al lui, la ședința de constituire a Clubului politic conservator. Președintele nou ales al partidului, Emanoil Costache Epureanu, îi prețuia pe tânărul gazetar, lăsându-i totală libertate la conducerea ziarului. Prin această promovare, Eminescu se despărțea temporar de colegii săi junimiști, care se pregăteau să joace un rol de opoziție în sânul Partidului Conservator. Programul politic al noului sef, apărut în paginile ziarului, era unul relativ vag, general, astfel încât îi va reveni poetului misiunea de a dezvolta tezele acestuia într-un șir de articole argumentate și persuasive, intitulate Studii asupra situației. După schimbarea direcției partidului, la sfârșitul lui 1881, Eminescu rămâne doar redactor responsabil cu partea politică, lucru care îi lasă mai mult timp liber, pentru a se ocupa de opera literară și de viața sa personală.

  Publicat: B. Olesea