În
amintirile camaradului său de şcoală Teodor Ştefanelli
Pe atunci purta Eminescu numele
de Eminoviciu. Parcă-l văd şi astăzi - mic şi îndesat, cu părul negru pieptănat
de la frunte spre ceafă, cu fruntea lată, faţa lunguiaţă, umerii obrajilor
puţin ridicaţi, ochii nu mari, dar vii, colorul feţei întunecat prin care
străbătea însă rumeneala sănătoasă a obrajilor. Era întotdeauna curat îmbrăcat. Astfel arăta viitorul poet naţional prin
1860, pe când era elev la Liceul din Cernăuţi. Aici fusese înscris după
absolvirea - cu eminenţă! - a şcolii primare din acelaşi oraş. De fapt, aceasta
a fost cel mai bun rezultat şcolar a lui Eminescu. În anii de liceu, prestaţia
lui şcolară a fost plină de controverse.
Atât
la Pumnul cât şi la Sbiera era Eminescu unul dintre cei mai buni elevi, pentru
că cunoştea gramatica şi literatura română mai bine decât noi toţi, iar în ce
priveşte istoria naţională, nici nu ne puteam asemăna cu dânsul... Pe lângă
limba şi istoria românească, studia cu mare plăcere şi istoria antică... Vorbea
bine limba germană. Cele mai bune note le avea Eminescu din religie, din limba
şi literatura românească şi din istoria universală. În celelalte materii şi mai
cu seamă în matematici şi latină era slab, iar cursul de limbă greacă nici nu
l-a urmat...
Mulţi
dintre foştii colegi de şcoală ai marelui poet îşi amintesc că liceanul
Eminescu era un adolescent vorbăreţ şi vioi, găsea o vorbă bună pentru fiecare
şi avea mereu un surâs pe buze, care-i dispărea doar în momentele când era
chemat la răspuns şi nu ştia lecţia... Acest
zâmbet prielnic, îşi aminteşte Teodor Ştefanelli, a câştigat inima colegilor săi, ceea ce nu-i împiedica însă ca la
certe ocaziţionale să se ghiontească între dânşii de-a binelea, şi în aceste
cazuri de luptă tragicomică părul lung al lui Eminescu forma o mare atracţiune pentru
a fi scâlţâit de mâinile colegilor săi...
Tot
la Teodor Ştefanelli găsim şi nişte însemnări deosebit de valoroase despre
timpul când adolescentul Eminescu îngrijea de biblioteca profesorului său Aron
Pumnul. Această bibliotecă era o adevărată comoară pentru liceenii români din
Cernăuţi. Acici trebuie să se fi simţit el în elementul său, căci rânduise
biblioteca şi ştia unde se află orice carte. Nu mai trebuia, ca mai înainte, să
scotoceşti tot dulapul, pân' ce dai de cartea ce-ţi trebuie. Eminescu se ducea
drept la dânsa şi o scotea dintre celelalte cărţi, dându-ţi-o cu un fel de satisfacţie
şi dovedind astfel că cunoştea fiecare tom din această colecţiune.
Pe
vremea aceasta, profesorul Pumnul era bolnav şi nu mai părăsea patul. Eminescu
îmi spuse că după vorbele medicilor, Pumnul
nu va mai duce-o lung, şi în adevăr Pumnul muri în ziua de 12/24
ianuarie 1866. Doliu era mare în toată Bucovina şi între studenţi, iar Eminescu
era neconsolat, pentru că ţinea mult la acest rar bărbat şi îl iubea ca pe un
tată. Când am auzit despre moartea lui Pumnul, am alergat la locuinţa sa, ca
să-l văd pe iubitul meu profesor cea din urmă oară. Am intrat în camera lui
Eminescu. El îmi povesti despre ultimile momente ale acestui mare apostol al
românilor din Bucovina şi acuma îl văzui pe Eminescu întâiaşi oară vărsând
lacrimi de durere. Seara m-am dus iarăşi la Eminescu şi l-am aflat scriind
poezie. El mai schimba, mai adăuga, mai netezea, dar am observat că nu i-a
plăcut că l-am surprins. Pe urmă însă îmi arăta poezia şi-mi spuse că mai mulţi
studenţi vor scrie poezii la moartea lui Pumnul care se vor tipări. Mi-a cetit
apoi întreaga poezie. Este aceeaşi care împreună cu alte şase poezii a fost
tipărită cu ocazia morţii lui Pumnul sub titula Lacrimile învăţăceilor gimnazişti din Cernăuţi la moartea prea iubitului
lor profesor Arune Pumnul. După cetire îmi spuse singur că începutul
strofei a doua, adecă Metalica vibrândă a
clopotelor jale nu-i place, dar nu mai are timp să prefacă poezia căci
trebuie să o predea profesorului Sbiera. Eminescu iscăleşte această poezie: M. Eminoviciu, privalist.
Selectat: B. Olesea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu