Vă propunem o
radiografie a familiei poetului axată în principal pe latura sa intelectual- culturală,
scoțând la lumină date inedite despre ceea ce a reprezentat nu numai Eminescu,
în epocă, dar și atitudinile necunoscute ale familiei sale. Majoritatea
informațiilor sunt desprinse din surse documentare directe cercetate în
arhivele din Ipotești, Botoșani, Iași, Sibiu, București, Cernăuți și Chișinău.
Spre deosebire de ceea ce ne-au învățat/îndoctrinat anii ’50, când, copii
fiind, ni se spunea că Eminescu a fost sărac și că familia sa însăși era o
familie săracă (citește proletară), iar din punct de vedere intelectual erau
semianalfabeți, dar în baza documentelor de arhivă pomenite că lucrurile au
stat taman pe dos, că aproape toți frații au studiat în spațiul Europei
timpului habsburgic, începând cu Cernăuții și terminând cu Viena, Berlin sau
Praga, că aceștia s-au făcut remarcați de oamenii importanți ai timpului, mulți
dintre ei frizând geniul. Surorile au primit și ele o educație pe măsură, cu o
educație muzicală aparte și cu bogate lecturi din literatura clasică.
Biblioteca conacului de la Ipotești, găzduită în sufrageria casei stă mărturie
în acest sens. Tatăl însuși, Gheorghe Eminovici, știa – spun documentele –
câteva limbi străine, printre care: ruteana, poloneza, franceza și evreiește cu
accent. Pasionat de istorie, în general și de istoria neamului, în special, cu
o memorie fenomenală, acesta avea patima cumpărării cărților – fapt care spune
multe despre starea culturală a familiei, așa încât minciuna că familia era una
mai puțin decât modestă nu stă în picioare. Faptul că Eminescu, la numai 19 ani
era invitat, student fiind la Universitatea vieneză, la dineurile Federicăi
Bognar, prima donna a Burg Theater-ului vienez, (invitat nu numai pentru vasta
lui cultură, dar și pentru faptul că vorbea în subtilități de limbă germană),
că unul dintre frații săi a fost apreciat de cancelarul Bismark și de
comandantul aplicațiilor militare din Brandemburg (generalul Möltke, strategul
Europei), că un altul studiază politehnica la Praga, iar celuilalt i se permite
să opereze la Berlin, când încă era student în medicină acolo – toate acestea
sunt ilustrative în acest sens, vorbind prin ele însele. Sunt doar câteva
exemple. Prin urmare, atunci când Mircea Eliade spune despre Eminescu, atât de
concis și atât de adevărat că singura ,,eternitate" acceptată de istorie
este aceea a creațiilor spirituale[...] și că neamul românesc simte că și-a
asigurat dreptul la ,,nemurire", mai ales prin creația lui Eminescu el
exprimă un adevăr axiomatic. Iar când spunem aceasta ne gândim în parte și la
familia din care a făcut parte. Și mai mult, concentrat ca într-o încordare a
nervilor – cum spunea Eminescu –, cât timp va exista, undeva prin lume, un
singur exemplar din poeziile lui [...], identitatea neamului nostru este
salvată, căci orice s-ar întâmpla în destinul românesc, oricâte dezastre și
suferințe ne-au mai fost urzite, nici o armată din lume și nici o poliție, cât
ar fi ea de diabolică, nu va putea șterge ,,Luceafărul" lui Eminescu din
mintea și sufletul românilor (Mircea Eliade, Despre Eminescu și Hașdeu, Editura
Junimea, Iași, 1987, p. 56)
Sursă: Valentin Coşereanu
Selectat: Harti Vera
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu