În 1849 soții Eminovici
cumpăraseră moșia Ipotești, unde s-au mutat la câțiva ani după aceea, când au
reușit să construiască și o casă încăpătoare pentru familia lor numeroasă. Așa
se face că fiul căminarului și-a petrecut copilăria la țară. Aici a putut să
cunoască țărănimea română de aproape, cea pe care o va numi, în articolele sale
de mai târziu, „singura clasă pozitivă în statul român”. Apropierea de folclor,
atestată prin numeroasele caiete cu balade și strigături culese de poet din
toate colțurile țării în adolescență, aici trebuie să se fi manifestat mai întâi.
Și tot aici a putut
hoinări Mihai în voie prin codri și pe câmpuri, petrecându-și copilăria
sănătoasă pe coclaurii botoșăneni. Tovarăș de joacă îi era mai ales Ilie,
fratele imediat mai mare ca vârstă, pe care îl va evoca mai târziu în versuri
ca acestea: „Copii eram noi amândoi,/ Frate-meu și cu mine./ Din coji de nucă
car cu boi/ Făceam și înhămam la el/ Culbeci bătrâni cu coarne.// Și el citea
pe Robinson, / Mi-l povestea și mie;/ Eu zideam Turnul - Vavilon/ Din cărți de joc și mai spuneam/
Și eu câte-o prostie.”
Pentru Eminescu,
copilăria ipoteșteană rămâne o amintire fericită, devenită aproape neverosimilă
în urma numeroaselor încercări ale vieții. Poeziile de mai târziu, „Trecut-au
anii...”, „Melancolie”, „Copii eram noi amândoi”, evocă această vârstă ca pe un
paradis pierdut. Copilăria devine pentru el, în poezia de maturitate, epoca de
maximă expansiune a mitului în realitate. Este vremea „credinței în eresuri”, o
credință împăcată și fericită, curând pierdută și regretată mereu.
Acasă, la Ipotești,
Mihai va învăța să citească pe cărțile din biblioteca tatălui său. Mai târziu
va afirma că tot aici a învățat să citească și „slova veche”, alfabetul
chirilic. Într-o epocă în care abia avusese loc tranzacția la alfabetul latin,
majoritatea cărților, mai ales cele rare, de felul cronicilor istorice,
rămăseseră în vechile ediții. Trebuie să datăm de foarte devreme, deci,
aplecarea poetului către înțelepciunea bătrânească din Hronografe și către istoria țării. La
Cernăuți, el va citi cu mai mare băgare de seamă tocmai bucoavnele vechi, la
care nu toți elevii aveau acces din cauza grafiei. De asemenea, când va fi
bibliotecar la Iași, în 1875, va încuraja achiziția de cărți rare, care riscau
să piardă printre hârțoagele anticarilor. Astfel, poetul va rămâne cu o
aplecare și chiar evlavie față de trecutul românesc, față de vremea
manuscriselor și a primelor tipărituri pe care le cunoscuse, în unele cazuri,
de la o vârstă fragedă.
Sursa: 100 de
personalități. Oameni care au schimbat destinul lumii
Publicat: B. Olesea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu