1879
- Editorial de Eminescu în Timpul
...”bărbatul d-nei Miclea muri, şi cînd eu auzii aceasta,
n-avui decît un singur gînd: trebuia să alerge (Eminescu) la această femeie şi
s-o ajute în suferinţa ei, pe care o credeam grozavă. Făcui tot ce se putea
spre a-i înlesni călătoria; în cîteva zile îi făcui rost de bilete de tren
gratuite”...(Mite Kremnitz)
- Eminescu îi scrie Veronicăi Micle: „... Tu ştii prea bine, că nici să te amăgesc nu voiu, nici îmi pare bine de pierderea ce-ai suferit-o, şi Dumnezeu ştie, de n-aş muri ca s-o fac nefăcută. Tu ştii asemenea, că nu fericirea mea o am în vedere, şi că doresc toate nefericirile cu putinţă, da – aceasta ar putea fi preţul fericirii tale. Tu ştii dar bine, că nu voiesc fericire şi deşi tu eşti însăţi, tu care în zîmbete neînsemnate pentru altul, pentru mine mă îndumnezeeşti, totuşi am renunţat de mult de la toate şi fii cu toată fericirea, care pentru mine e une cu persoana ta; eu aş putea să mor, nedorind alt nimic decît liniştea ta. Dumnezeu nu e în cer, nu-i pe pămînt; D-zeu e inima noastră. Am înţeles că un om poate avea totul - neavînd nimic, şi nimic avînd totul...”
Sursa:Vintilă, Petru. Eminescu: Roman cronologic. -
București: Cartea Românească, 1974.
- 810 p.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu