Evenimentul zilei: 31 martie

Nichita Stănescu

31 martie 1933 – 13 decembrie 1983

Poetul reprezentativ al „generației ʼ60‟

„Nu încape în îndoială că Nichita Stănescu este cel mai important poet român de după al doilea război. Opera lui a marcat, ca nici una alta, conștiința lirică a contemporanilor. E greu de închipuit cum ar arăta poezia de astăzi – a tinerilor, ca și a mai puțin tinerilor lui confrați – dacă n-ar exista 11 elegii, Laus Ptolemaei, Oul și sfera și celelalte. Nichita Stănescu a creat un stil, personal și inimitabil, a deschis totodată poeziei o perspectivă nebănuită, ca o fereastră prin care numeroși poeți au privit și vor continua să privească lumea. ‟

Stănescu, Nichita (1933, Ploiești – 1983, București), poet și eseist. Fiul lui Nicolae Stănescu, comerciant, și al Tatianei (n. Cereaciuchin). Studii la Liceul Sfinții Petru și Pavel din Ploiești (1944-1952). Facultatea de Filologie la Universitatea din București (1952-1957). Corector, apoi redactor la Gazeta literară (1957-1968). Redactor-șef adjunct la revistele Luceafărul (1969-1970) și România literară (1970-1973). A publicat volumele de poezii: Sensul iubirii (1960), O viziune a sentimentelor (1964), Dreptul la timp (1965), 11 elegii (1966), Laus Ptolemaei (1968), Necuvintele (1969), Măreția frigului (1971), Epica Magna (1978), Operele imperfecte (1979), Noduri și semne (1982) ș.a. Eseuri în volumele: Cartea de recitire (1972) și Respirări (1982).

A fost distins în mai multe rânduri cu Premiul Uniunii Scriitorilor. Premiul Mihai Eminescu al Academiei Române (1978). Premiul Internațional Gottfried von Herder (1975). Candidat la Premiul Nobel pentru literatură (1980). Traduceri în limbile sârbo-croată, engleză, franceză, germană, spaniolă, maghiară, polonă, bulgară, suedeză, rusă, ebraică, letonă. Este considerat a fi poetul cel mai reprezentativ al generației postbelice.

Îndeosebi cu al doilea volum, O viziune a sentimentelor, Nichita Stănescu se impune prin originalitatea viziunii sale lirice, care situează în centrul universului imaginar un eu poetic văzut ca sursă de energie transfiguratoare: „emoția‟, „dansul rotund al stărilor de spirit‟, colorează sau decolorează lumea, îi schimbă contururile, o transformă într-un „cosmos de oglinzi‟ în care subiectul liric se poate autocontempla narcisiac, încântat de propria vitalitate. Un ritm „pulsatoriu‟ structurează viziunea poetică, concretizată ca suită de fluxuri și refluxuri ale sensibilității. Câteva motive lirice recurente se impun de pe acum: dansul, plutirea, zborul, simboluri ale corporalității ușurate de restul materiei, privirea purificatoare – toate modelate într-un registru al transparenței și evanescenței: „cu mine însumi mă uit / folosindu-mă ca o privire‟. Tot acum se schițează un fel de mitologie a limbajului poetic, având drept exemplu programul marelui înaintaș Tudor Arghezi de „a acorda cuvântului însușiri materiale‟. Prin cuvântul mobilizat de pasiunea erotică, se poate „repeta... structura materiei de la-nceput‟, eul devenind un demiurg sui generis. Această stare de candoare edenică va cunoaște tulburări semnificative în versurile din Dreptul la timp, unde se conturează o tensionată dramă a alterității, o dată cu descoperirea morții și a distanței dintre obiectul concret, viu, și numele său. Un moment major al operei lui Nichita Stănescu îl constituie volumul 11 elegii (1966) care articulează, de la un text la altul, o amplă „ars poetica‟, o suită de măști ale poeziei, într-un limbaj ce marchează, cum a observat Marian Papahagi, „tendința spre gnomic și abstract‟. Desfășurată între viziunea spațiului indeterminat al nimicului și al tăcerii, inspirat de viziunea hegeliană a premiselor devenirii ca unitate dintre neant și existență, anterioară alterității și ființării, și viziunea regăsirii subiectului într-o lume aurorală, „înăuntrul fenomenelor‟, sprijinit de „propriul tău pământ‟, suita „elegiilor‟ trasează un itinerar simbolic al nașterii cuvântului poetic și a stărilor de tensiune și „criză‟ generate de raporturile cu realul. Spațiul indeterminării originare e totodată unul al infinitelor disponibilități germinative („Ci nu dorm numai eu aici / ci întregul șir de bărbați al căror nume îl port‟), simbolul central fiind acela al oului (Elegia oului, a noua). Succesiv, poemele vorbesc despre despicarea unității prime și „ieșirea din sine‟, descoperirea de sine ca alteritate, jocul dintre starea de criză, asociată cu „bunul simț‟ ce trimite spre lumea concretelor în metamorfoză, și „starea contemplării‟ a autoscopiei și concentrării spirituale ( Elegia a treia). Celelalte elegii vorbesc despre „lupta dintre visceral și real‟, „tentația realului‟, „afazia‟, „opțiunea la real‟ - variante, în fond, ale aceleiași mișcări „pulsatorii‟ a punctului energetic central care cunoaște momente de maximă expansiune, cu figurarea unei proliferări masive a organelor de contact cu exteriorul („Întind o mână care în loc de degete are cinci mâini / care-n loc de degete / au cinci mâini‟), și de retragere spre starea de asceză contemplativă, într-o „Hirpeboree‟ glacială („La frig cu noi și la gheață!‟) – în Elegia a opta Hiperboreeană. A noua elegie, a „oului‟, figurează expansiunea infinită a mișcării germinative, mereu obstaculată de limite ce se cer depășite, cea de a zecea reia, într-un fel de ecou, tema modernist-simbolistă a sinesteziei și a „bolii‟ de inefabil. În ansamblu, seria Elegiilor evidențiază într-un discurs ce manevrează foarte liber jocul dintre abstract și concret, împrumutând tipare din cărțile de înțelepciune ale omenirii, o poetică de extracție (neo)modernistă, nunațată în sensul căutărilor neliniștite ale omului contemporan, de reconciliere, dincolo de angajarea încordată în actul cunoașterii de sine și a lumii, dintre eu și universul în perpetuă mișcare și transformare. Volumele următoare pun într-un și mai puternic relief substanța ludică a poeticii stănesciene, definiția poeziei sale ca „ars combinatoria‟. Este cazul poemelor din Oul și sfera (1967), dar mai ales al celor din Laus Ptolemaei (1968), unde, într-un limbaj din nou „sapiențial‟, mimat-ceremonios și solemn, regurgându-se și la „false silogisme‟ și „sofisme lirice‟ de factură manieristă, se exprimă opțiunea pentru o viziune naivă, geocentrică, a universului, mai apropiată de „bunul simț‟, de trăirea intuitivă („Doamne, Ptolemeu, blândule, / niciodată nu mi se face dor de idei, / ci numai de lucruri, / schimbându-le din unu în trei și în cinci‟). La rândul său, Necuvintele (1969) dezvoltă problematica expresiei poetice ispitite de „cuvântul care nu există‟, de infeabilul și puritatea absolute. Lecția mallarmėeană privitoare la „cedarea inițiativelor cuvintelor‟ e interpretată într-un mod foarte personal, lărgind la extrem posibilitățile combinatorii, de alchimie – rimbaldiană – a verbului. Încă o dată, dinamica „pulsatorie‟ a viziunii și imaginea universului (și a lumii cuvintelor) ca spațiu germinativ (litera este „matricea literelor toate‟, numele are „o infinitate de trupuri‟) este ilustrată în chip spectaculos. În consecință, „foamea de cuvinte‟ (și de real) alternează cu „greața de cuvinte‟, după aceeași logică cerând asigurarea mișcării între lumea metamorfozelor și contemplația distantă, austeră. O cotitură în opera poetului o marchează ultimele sale volume, Epica Magna (1978), Operele imperfecte (1979) și Noduri și semne (1982). Noutatea e aici a agravării tensiunii existențiale a poeziei, care capătă accente dramatice și tragice. Eul liric se definește acum ca „pată de sânge care vorbește‟, iar poezia este definită ca „Iliadă a ființei‟, confruntare necontenită cu „brutala stare de a fi‟. Amplele poeme au un comun aer gnomic, „abstract‟ și „demonstrativ‟, cu mari desfășurări vizionare și îndrăzneli asociative amintind oarecum de experiențele suprarealiste și sugerând sentimentul absurdului și al înstrăinării, angoasa luând locul candorii narcisiace din poemele mai vechi. Pași înainte în aceeași direcție fac Operele imperfecte – carte-șantier, de permanentă reluare a proiectului textual, într-un joc foarte liber, iarăși, însă orientat spre sugestii ale destructurării, căderii, deteriorării relațiilor cu lumea, ale pierderii „regalității‟ și centralității eului liric. Sintaxa textuală este magistral exploatată aici pentru a servi amintitelor sugestii, alături de o mare diversitate metaforică. Subintitulat „Recviem la moartea tatălui meu‟, Noduri și semne se vrea o mărturie dramatică despre „învățarea morții‟ - dezvoltând o sintagmă eminesciană celebră - și, „dezobișnuirea de lucruri‟, într-un univers imaginar degradat și ostil, marcat nu o dată de o atmosferă „metafizică‟, de coșmar suprarealist, grotesc. Ciclul cel mai recent de poeme, Operele impersonale, publicat postum, în antologia Ordinea cuvintelor (1985), mizează pe o poetică antimimetică, de înlocuire a naturii „cu natura organismului poetic‟. Eseurile din Cartea de recitire (1972) și Respirări (1982) , comentează cu finețe și într-un registru bogat metaforic probleme ale limbajului poetic, perfect complementare meditației lirice propriu-zise, din cărțile de versuri.

Sursa:

Scriitori români notorii: Viața. Activitatea. Opera / alcăt. : Angela Lungu, Cristina Bujor. – Ch.: Epigraf, 2006. – 112 p.

100 cei mai mari scriitori români / Coordonator Mircea Ghițulescu. – București: Editura Lider, 2005. – 355 p.