EVENIMENTUL ZILEI: 30 SEPTEMBRIE

30 septembrie, 1883

„Poetul Eminescu. După cum spune Telegraful român din Sibiu, - persoana grată la curtea din Bucureşti, şi director al ziarului opoziţional Timpul, scrie S.d. Tageblatt de aici, s-a alienat pe neaşteptate. Ni se pare ca S. d. Tageblatt a cules ştirea dintr-un izvor foarte nesigur şi necurat din Bucarester Zeitung, redactat de Hans Kraus, care adună informaţiunile sale din cafenele, de pe strade şi din închipuirea proprie şi le depune parte în foaia sa, parte le trimite la P. Ll. ca corespondenţe originale. Eminescu e bolnav de astă-vară, dar este mai mult de o luna de cînd am cetit că merge spre însănătoşare.” (Curierul Capitalei).

30 septembrie, 1887

Eminescu trimite comitetului de elevi acest răspuns: „ Aprobînd intenţiunea D. V. onoratoare de-a pune unei societăţi tinere numele meu, vă doresc în întreprinderea D. V. şi remân al 

D. V.

devotat

M. Eminescu”

Sursa:Vintilă, Petru. Eminescu: Roman cronologic. - București: Cartea Românească, 1974. - 810 p.          

EVENIMENTUL ZILEI: 24 SEPTEMBRIE

24 septembrie, 1882

• Scrisoare a lui Eminescu către Veronica Micle: Iartă-mă că nu-ţi scriu mult, dar am treabă la club azi şi e aproape 8. Însă n-am voit să te las fără un răspuns imediat: mîini, duminică fiind, îţi scriu mai pe larg. Te sărut de multe, multe ori, drăgălaşul meu copil, şi-ţi mărturisesc că mi-e dor de tine ca şi ţie de mine. De pe acum am aranjat; deci e definitiv aranjamentul că pînă la Sf. Dumitru mă mut la Podu Mogosoae în două-trei odăi unde ai să ai loc îndestul şi unde o să am şi eu loc şi timp pentru zile nebune. De la Sf. Dumitru încolo, e treaba ta să alegi şi să aranjezi cum ţi-o plăcea ţie. De atunci intru paj şi cavaler şervet pentru eternitate în suita M. Sale Doamnei Veronica, supus ca un cîine şi înamorat ca un cărăbuş. Atunci ceea ce ştii în versuri şi anexatele versuri a subscrisului - ar zice Roşca - vor fi recitite ...

24 septembrie, 1884

• Dl. M. Eminescu, absolvent al facultăţii filosofice din Viena şi fost revizor şcolar, este numit în postul de subbibliotecar, al bibliotecii centrale din oraşul nostru în locul d-lui A. Filipide demisionat.

Sursa:Vintilă, Petru. Eminescu: Roman cronologic. - București: Cartea Românească, 1974. - 810 p.

LUCEAFĂRUL – O EXPRESIE ABSOLUTĂ; TESTAMENTARĂ A POETULUI

Ecaterina POTLOG,

studentă,

Universitatea AŞM,

Facultatea de Ştiinţe Socio-Umane,

coordonator ştiinţific : acad. Mihai Cimpoi

Poemul Luceafărul reprezintă, în contextul întregii noastre poezii naţionale, şi nu numai al celei eminesciene, fără nici o îndoială, expresia absolută, testamentară, pe care o atinge, în ascensiunea ei necurmată, gândirea poetică şi filozofică a lui Eminescu. Treptele succesive prin care a trecut poema - cum atestă manuscrisele poetului, aduse la lumina tiparului de Perpessicius, cu toate variantele lui, în Ediţia monumentală, integrală, Mihai Eminescu - Opere, I-IV, 1939-1963 - dovedesc că „de la lutul inanimat până la statuia împietrită şi fără de moarte” a Luceafărului i-au trebuit Iui Eminescu zece ani de trudă creatoare. De aceea, poate, Luceafărul Eminescu înregistrează o imensă bibliografie - aproape o mie cinci sute de titluri. Este poemul despre care s-a scris aproape mai mult decât despre întreaga poezie românească la un loc. Trecând, aşadar, prin numeroase variante succesive, din anii berlinezi ai poetului, 1872-1874, când manuscrisele lui atestă începutul, Luceafărul este finisat abia în 1882, când Eminescu îl citeşte, parţial, în şedinţele „Junimii”, în asistenţa lui Maiorescu. Dar, în forma lui definitivă, poemul este publicat, în aprilie 1883, în Almanahul Societăţii Academice Social-Literare „România jună”, din Viena, sumar ilustrat de cei mai de frunte reprezentanţi junimişti ai literaturii române la acea vreme.

Versiunea din Almanah este reprodusă, apoi, de revista „Convorbiri literare”, în august 1883, şi tradusă în limba germană de Mitte Kremnitz. Titu Maiorescu reia, apoi textul poemului, apărut în Almanah, dar înlătură din 392 de versuri, câte cuprinde această versiune, un număr de 16 versuri, republicând poemul, numai cu 376 de versuri, în ediţia princeps, din decembrie 1883. Mai precis însă - modificările făcute de Maiorescu în ediţia din 1883, menţinute şi în celelalte ediţii ale sale, ce au urmat acesteia, sunt următoarele: marele critic suprimă strofa 3 (Ei numai doar durează-n vânt etc.), din cele 11 câte cuprind răspunsul Demiurgului, înlocuieşte versurile 3-4 din strofa 7 cu versurile „Tu eşti din forma cea dintâi, / Eşti vecinică minune”, şi apoi elimină strofele 8,9,10 - reducând, astfel, textul poemului de la 98 de strofe la 94 strofe.

Ediţia academică Perpessicius restabileşte, în spirit critic, textul iniţial, după cel din Almanah , considerând întregul ca un neegalat poem simfonic. Şi, astfel, în ediţiile curente ale Poeziilor lui Eminescu, apare când una când alta din cele două forme ale versiunii definitive - adică cu sau fără cele patru strofe. Cât priveşte izvoarele posibile ale Luceafărului, adică cele ce stau la îndemâna cunoaşterii şi conştiinţei noastre imediate, acestea ar putea fi: în primul rând, firesc, adânca şi îndelungata frământare morală şi spirituală a lui Eminescu, amara lui experienţă de viaţă, proiectată pe fondul societăţii sau lumii în care trăia, ajutat de o covârşitoare inteligenţă şi de o memorie a lucrurilor, cu nimic mai puţin fenomenală, altfel spus, propria personalitate creatoare, condiţia lui de geniu; în al doilea când, folclorul naţional, cu grădinile lui paradisiace, încărcate de lumină şi balsam, cu fântânile-i purificate, de continuu debit, ce sevele-i şi fructele-i de aur, din care poetul şi-a nutrit întreaga sa creaţie literară. În al treilea rând,cu alte cuvinte un al treilea izvor al poemului eminescian, Luceafărul, este filozofia, îndeosebi cea a lui Schopenhauer, privind ilustrarea teoriei despre geniu. Dar punctul de plecare al lui Eminescu în Luceafărul este - după propria-i mărturisire – basmul popular, muntenesc, Fata în grădina de aur, cunoscut poetului din culegerea folclorică a germanului Kunisch, alcătuită în urma unei călătorii pe care aceste o făcuse, în Ţările Române. Mărturisirea sau însemnarea lui Eminescu stă înscrisă pe fila 56 a Manuscrisului 2275 şi este reprodusă de Perpessicius în M. Eminescu – Opere, II, 1943, pag. 403.

EVENIMENTUL ZILEI: 18 SEPTEMBRIE

 18 septembrie, 1868

•  Eminescu face o petiţie către directorul Teatrului Naţional, Grigore Bengescu, prin care cere un acont de 10 galbeni, împins de nevoia de "a putea subzista pînă cînd va fi timpul de a se primi lefurile..." Gr. Bengescu îi aprobă un avans de 7 galbeni.
•  În aceste zile se reîntîlneşte cu Ştefan Cacovean, vechea sa cunoştinţă de la Blaj.
•  Întoarcerea poetului la Bucureşti, evocată de Şt. Cacovean, care venise în Capitală pentru a lua parte la un concurs al societăţii Transilvania, în vederea obţinerii unei burse de studii universitare: ...În decursul acestei veri Eminescu nu s-a arătat prin Bucureşti. Tîrziu toamna, cînd dăduse ploi şi vremuri slabe, se iveşte şi el. Azi, după 25 de ani, nu-mi aduc aminte de unde sosise, mi se pare că peste vara anului aceluia el a umblat prin provincii cu trupa teatrală a lui Pascali. Acum că se începură reprezentaţiunile la Teatrul Naţional, se întoarse şi el. Era al doilea sufler al teatrului celui mai mare şi locuia la Pascali...
•   În legătură cu bursa de studii pe care o rîvnea de la Societatea Transilvania, Eminescu îşi arată scepticismul, iar Ştefan Cacovean îşi aminteşte: Nu se aştepta la mari rezultate. Să deie Dumnezeu, îmi zicea, ca cei veniţi aici pentru studii, ca porumbul lui Noe, să se întoarcă la barcă cu ram de finic în gură.
•   Pînă la urmă Cacovean nici n-a obţinut bursa, dar rămîne în continuare la Bucureşti, ca student la Litere, meditator într-o casă boierească şi profesor de limbă română într-o şcoală germană de fete.
•   Eminescu la 1868-1869 era un tînăr cam de 19 ani: Statură de mijloc, bine legat. Frunte naltă, trăsături frumoase şi regulate, păr bogat şi negru dat înapoi pînă pe umere, cum poartă artiştii. Cu un cuvînt, un tip roşcovan foarte frumos. (Ştefan Cacovean)
•  Din recomandaţia lui Mihail Pascali către directorul Teatrului Naţional, pentru angajarea lui Eminescu în funcţia de sufleur: ...este un străin român din Moldova, cu studiile terminate la Cernăuţi, foarte cult, foarte studios, cu cunoştinţe minunate de literatură germană şi română. Este sărac şi pe drumuri. L-am avut sufleur la mine. Pe lîngă ştiinţă, este laborios, activ, exact şi foarte cumsecade. Dacă vei putea să-i acorzi locul de al II-lea sufleur cu toate că poate fi un bun şi pentru locul întîi, ai face lui un mare serviciu, un mare bine, care ar fi pe drept cuvînt acordat unui tînăr inteligent, capabil şi care vă va datori mult, căutînd a se face demn de susţinerea ce-i veţi acorda. (Arhivele Statului, Bucureşti, fond N. Naţional, dosar 274/1868).
•  Care erau datoririle de sufleur ale lui Eminescu? Iată-le înşirate de Ştefan Cacovean, aflate fără îndoială chiar din spusele poetului: ...O săptămînă era sufler ziua la repetiţii şi astfel se perindau necontenit cu celalalt sufleur al teatrului. De această slujbă nu se plîngea, căci fiind el un mare ceteţ, se simţea în elementul lui, dar îi era impus să estragă în caiete deosebite şi să transcrie toate rolurile din fiecare piesă ce  se studia la teatru. Această treabă îi făcea zile negre. Caietele şi piesa pururea-i stau pe masă şi-l chemau la lucru, iar el nu-şi putea călca pe inimă să se apuce.

SURSA: Vintilă, Petru. Eminescu: Roman cronologic. - Bucureşti: Cartea Românească, 1974. - 810 p.    

EVENIMENTUL ZILEI : 6 AUGUST

 1871

•   De la Ipoteşti, Eminescu îi scrie lui Titu Maiorescu, spre a explica de ce comitetul Serbării nu i-a trimis pentru lectură decît cuvîntarea lui A. D. Xenopol. „De nu mă înşel, se pare cumcă nu V-ar fi supărat într-atîta împrejurarea că Vi s-a presintat o singură cuvîntare, pe cît aceea, cumcă Comitetul  ar fi anticipat asupra opiniilor D-voastră.

            Nu a fost însă Comitetul acela, care-a anticipat opinării D-voastră, ci numai membrii aceia, cari lucrase şi ei cuvîntări şi cari citind pe a D-lui Xenopol şi convingîndu-se cumcă într-adevăr ar fi cea mai bună din toate, şi-au retras din bună voie pe-ale lor, nevoind a le expune la o comparare, de care ei erau singuri, cumcă ar eşi în desfavoarea lor...”

1878

•     În Timpul, un nou editorial de Eminescu, Despre cultură. O idee din articol : " …Civilizaţia omenească se-ncepe oarecum din nou şi din fundament cu orice generaţie nouă, care dacă nu e silită a repeta anevoioasele cercetări, făcute de părinţi, totuşi trebuie să-şi cîştige prin propria memorie şi judecată cunoştinţele lor...”

            Din Bucureşti, Maiorescu îi scrie Clarei despre hotărîrea de divorţ, pe un ton decis, în termeni aproape juridici: „Toată această agitaţie a ta pentru înapoiere, explicare, împăcare etc. e un punct de vedere depăşit”.

            Reîntors în Capitală de la Floreşti, Eminescu îşi găseşte lucrurile mutate la locuinţa lui Maiorescu, care, după mărturia lui Slavici, „rezervase pentru dînsul un iatac luminos...”Slavici precizează, în continuare: „ ...A şi tras acolo, dar n-a rămas decît vreo două săptămini de zile.

            El nu era în stare să nu se supună pînă-n cele mai mici amănunte la rînduiala casei, în care se bucura de toată bunăvoinţa. Dimineţile se scula şi se îmbraca la timp, la oara mesei şi atît de prînz, cît şi de cină, era totdeauna prezent, serile, mai nainte de a se culca, îşi dădea hainele şi încălţămintea, ca să fie curăţite.

            Acestea erau pentru dînsul jertfe grele, pe care le aducea însă cu toată inima. Ceea ce trecea peste puterile lui erau bunăvoinţa de care nu se socotea vrednic şi pe care nu se simţia în stare s-o răsplătească.

            Îl întelegeam şi-i dădeam dreptate. Am luat deci înţelegere cu el să se mute la mine plătind chirira cuvenită...”(I. Slavici: Amintiri.)

            Eminescu nu se mută la Slavici: „El şi-a schimbat însă gîndul şi s-a mutat pe la Biserica Sf. Constantin, în casele unui săpunar, unde închiriase două odăi cu intrare separată...”

Sursa:Vintilă, Petru. Eminescu: Roman cronologic. - București: Cartea Românească, 1974. - 810 p.