EVENIMENTUL ZILEI: 10 aprilie

1873

·                     Dialogul epistolar Slavici-Negruzzi se realizează în scrisori lungi și amănunțite. În cea pe care Slavici o expediază în această zi, Eminescu e prezent din nou : „Toți cu cari m-am pus în corespondență, sunt oameni, cari n-au dispoziție sau timp pentru corespondență. M. Pompiliu îmi scrie după doi ani de zile, Xenopol nu mi-a răspuns de șase luni de zile; de la Eminescu nici nu mai aștept răspuns. Singur D-ta ești acela care din cînd în cînd îți mai aduci aminte de mine. (...)Mulțămindu-ți pentru astă aducere aminte, nu voiesc să mă plîng de ceilalți amici ai mei. Pot fi împrejurări, care-i scuză. Ba chiar sunt convins, că numai în urma unor asemenea împrejurări ei au tăcut pînă acum. Pompiliu a fost bolnav; Xenopol este împovărat cu lucrări zilnice; Eminescu este nefericit de fire. (...)

Mă întrebi de poeziile lui Eminescu. Eu le aflu mai slabe decît Mortua est. Este ceva forsat mai ales în Înger și Demon. A doua poezie este mai bună. Și apoi încă una despre Eminescu. Mie-mi mai place frumosul senin decît acela strălucitor, îmi mai place o Vinere de marmură decît una de aur. Eminescu strălucește prea mult în poezia sa... Poate că gustul lui este mai înalt decît al meu, dar eu zic, că soarele este mai frumos în zori decît la miazăzi. ”

·                     Caietele din perioada berlineză – ca și cele din perioada studenției la Viena, conțin și fugare însemnări, autobiografice. Ele par să fie fragmentele unui jurnal interior (cum am zice astăzi, de tip gidian). Iată un exemplu decupat din Ms. 2287: „De cîte ori voi să-mi închipuiesc figura unui om nobil și inteligent pe care nu-l cunosc, îmi iese Ilia-nainte – pare că văd înaintea mea ochii lui albaștri – de cîte ori citesc un pasagiu înțelept, îmi pare că-l aud citit de glasul lui. (...) Chiar dacă mă-nchipuiesc mare, onorat, sapient, îmi pare că aș voi s-o fiu  sub forma lui și nu sub a mea, pare că, cînd mă primblu, picioarele și corpul meu nu au acea legănare proprie mersului său – dar nu sunt eu el, cu toate diferențele? ...”

Crețu, care citează această însemnare în Eminescu – biografie documentară, crede a ști că e vorba de prietenul poetului, acel Filimon Ilea, căruia poetul îi închinase cunoscuta elegie Amicului F. I, dar aproape fără să vrem ne vin în minte versurile în care poetul își plîngea fratele mort pretimpuriu, pe Ilie:

Mort e al meu frate.

Nimene ochi-i n-a închis

În streinătate,

Poate-s deschiși și în groapă.

Dar ades într-al meu vis

Ochii mari albaștri

Luminează un surîs

Din doi vineți aștri.

1882

·                     Eminescu sfîrșește transcrierea Luceafărului pregătind marele poem de 100 de strofe pentru lectura la cenaclul Junimei din casa lui Titu Maiorescu.

1884

·                     Evocînd sosirea sa la Sibiu pentru a conduce Tribuna, Slavici îi scrie lui Maiorescu: „Sosind la gară am fost întîmpinat de dăscălimea de aici, care s-a simțit foarte desilusionată aflînd că nu l-am adus pe Eminescu. Era aici așteptat cu multă căldură. Îndeosebi și cocoanele și cocnițele sibiene îl cunosc toate și-l doreau și-l doresc. E așteptat aici și, dacă va veni, va fi foarte călduros primit. (...) Eu stau aici cu protopopul Simeon Popescu, fost profesor la seminar, om de vărsta mea, neînsurat, o natură deschisă și inteligența de tot vie, un fel de Popa Furtună, care nu umblă, ce-i drept, la vînătoare, nu ține cai, nu are prepelicari, are însă un revolver deasupra mesei de lucru, un topor într-un colț și un ciomag vrednic în celălalt. E un om care știe carte, se interesează de toate, muncește ca trei, unul dintre tinerii trimiși de Șaguna la Lipsca. M-a invitat să stau cu el și pare-mi-se că aici o să și rămîn, deoarece lărgime este și o gospodărie foarte regulată, aerul curat, grădină cu flori în curte.” Adresa lui Slavici la Sibiu: Kreutz-Gasse nr. 16.

1889

·                     Răspunzînd unui prieten ieșean al poetului, care cerea probabil relatări despre Eminescu, Veronica Micle scrie: „Regret că nu vă pot (da) alte detalii despre starea lui Eminescu decît cele pe care le găsesc și eu prin jurnale, și aceasta din causă că nuștiu unde se află internat, la Mărcuța sau la Suțu. Îndată însă ce voiu afla precis unde se află, voiu căuta să-l văz deși drept să vă spun îmi este destul de dureros a mă duce să-l văd într-o casă de sănătate. Lumea m-au acusat de lipsă de simțire și de umanitate față de Eminescu. – Sunt lucruri mai presus de puterile cuiva, vă mărturisesc sincer, nu pot să-l văd lipsit de minte, eu care am cunoscut pe Eminescu în cea mai splendidă epocă a vieții sale intelectuale. Și așa sunt fără nici o lege și fără nici un Dzeu, să-mi rămîe cel puțin acel al poesiei, care pentru (mine) s-a fost întrupat în ființa lui Eminescu...”

Sursa:

 Vintilă, Petru. Eminescu: Roman cronologic. – Bucureşti: Cartea Românească, 1974. – 810 p.