Ion Luca Caragiale (n. 1
februarie 1852, Haimanale, județul Prahova, astăzi
I. L. Caragiale, județul Dîmboviţa, d. 9
iunie 1912, Berlin) a fost un dramaturg, nuvelist, pamfletar, poet, scriitor,
director de teatru, comentator politic și ziarist român,
de origine greacă.
L-a cunoscut pe
Eminescu cînd tînărul poet, debutant la Familia, era sufleur și copist în trupa lui Iorgu.
Cea mai
realistă analiză psihologică a lui Eminescu i-o datorăm lui I.L. Caragiale care după moartea poetului a publicat trei
scurte articole pe această temă: În Nirvana, Ironie şi Două
note. Vă propunem un fragment din aceste amintiri.
În Nirvana de Ion Luca Caragiale
Era o frumuseţe! O figură clasică
încadrată de nişte plete mari, negre; o frunte înaltă şi senină; nişte ochi
mari – la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru; un
zâmbet blând şi adânc melancolic. Avea aerul unui sfânt tânăr coborât dintr-o
veche icoană, un copil predestinat durerii pe chipul căruia se vedea scrisul
unor chinuri viitoare.
– Mă recomand, Mihail
Eminescu.
Aşa l-am cunoscut eu.
Câtă filosofie n-am depănat
împreună toată noaptea aceea cu nepregetul vârstei de şaptesprezece ani!
Ce entuziasm! Ce veselie!
Hotărât, închipuirea nu mă
înşelase... era un copil minunat.
Într-o noapte mă pusese în
curentul literaturii germane de care era încântat.
– Dacă îţi place aşa de
mult poezia, trebuie să şi scrii, – i-am zis... – Am aflat eu că dumneata ai şi
scris.
– Da, am scris.
– Atunci, – şi mie-mi
place poezia, deşi nu pot scrie, – fii bun şi arată-mi şi mie o poezie de-a ta.
Eminescu s-a executat
numaidecât. Era o bucată dedicată unei actriţe de care el era foarte
înamorat...
De abia mai ţin minte. Ştiu atâta
că era vorba de strălucirea şi bogăţiile unui rege sirian nenorocit de o
pasiune contrariată... cam aşa ceva. Poezia aceasta îmi pare că s-a şi publicat
prin ’68 sau ’69 în „Familia” din Pesta.
A doua zi seara ne-am
întâlnit iarăşi. Dar peste zi o nemulţumire intimă intervenise. Actriţa fusese
foarte puţin mişcată de mâhnirea regelui sirian. Eminescu era de astă dată
tăcut şi posomorât, vorbea foarte puţin şi contradicţia îl irita. În zadar l-am
rugat să-mi mai arate vrio poezie sau să-mi citească tot pe aceea care o
cunoşteam.
L-am sculat. Se duse acum
supărarea, ba era chiar mai vesel ca alaltăieri. Am petrecut toată ziua râzând,
mi-a vorbit despre India antică, despre daci, despre Ştefan cel Mare, şi mi-a
cântat doina.
Îi trecuse ciuda regelui
sirian acum se bucura în linişte de avuţiile şi strălucirea lui.
Aşa l-am cunoscut atunci,
aşa a rămas până în cele din urmă momente bune: vesel şi trist, comunicativ şi
ursuz, blând şi aspru, mulţumindu-se cu nimic şi nemulţumit totodeauna de
toate; aici de o abstinenţă de pustnic, aici apoi lacom de plăcerile vieţii;
fugind de oameni şi căutându-i; nepăsător ca un bătrân stoic şi iritabil ca o
fată nervoasă. – Ciudată amestecătură! – Fericită pentru artist, nenorocită
pentru om!
Primăvara următoare a
plecat cu o trupă ambulantă de teatru prin Moldova. Am aşteptat toamna pe
Eminescu în zadar – trupa s-a întors fără dânsul.
Părintele lui, de fel din
Botoşani, l-a regăsit pe excentricul fugar , şi mai cu binele, mai cu de-a
sila, l-a luat acasă şi de acolo l-a trimis la Viena.
Am văzut mai târziu „Ideal
pierdut în noaptea unei lumi ce nu mai este...” Eminescu îşi ţinea făgăduiala:
copilul creşte om mare.
Mai în urmă, l-am întâlnit
tot aici pe Eminescu cu un frate al lui, ofiţer. Plecau amândoi în străinătate,
el la Viena, celălalt la Berlin.
Militarul era frate mai
mare; tot aşa de frumos, de blând şi de ciudat – o izbitoare asemănare în
toate.
Acela a mers la Berlin; în
câteva luni a speriat Academia militară cu talentele-i şi a dat un examen care
l-a făcut pe Mareşalul Moltke să se intereseze foarte de aproape de soarta lui;
hotărât să-l ia pe lângă dânsul. Ca să-şi încoroneze succesul, militarul s-a
dus acasă şi, fără să lase măcar o vorbă, s-a împuşcat.
Peste mai multă vreme,
când am vorbit cu Eminescu de trista împrejurare a militarului, el mi-a răspuns
râzând:
„Mai bine! Ăla era mai
cuminte ca noi!”
Peste câţiva ani a venit în
Bucureşti tata lui Eminescu. Era un bătrân foarte drăguţ, glumeţ şi original.
Făcuse o bună afacere şi venise să-i cumpere fiului haine şi ceasornic şi să-i
dea „din viaţă” o sută de galbeni, partea lui de moştenire din averea părintească.
L-am întrebat atunci pe
Eminescu dacă mama lui trăieşte. Mama murise, dar, după aerul posomorât cu care
mi-a răspuns, am înţeles că de moartea ei se leagă nişte amintiri mai crude
decât ca de o moarte normală, nu numai dureroase, dar şi neplăcute.
Am aflat apoi că o soră a
lui, care-l iubea foarte, trăia retrasă într-o mănăstire: biata fată era
paralizată din copilărie.
Şi au fost oameni, nu de
rând, oameni de seamă, cărora le-a plăcut să facă sau să lase a se crede că
nenorocirea lui Eminescu a fost cauzată de vicii.
Era, într-adevăr un om
dezordonat, dar nicidecum vicios. În lumea asta, mulţimea celor de rând crede că
plăcerile materiale ale vieţii sunt privilegiul lor exclusiv şi că oameni rari
nu au voie să aibă şi ei defecte.
%2B(1).jpg)
