George Topîrceanu
20 martie 1886-7
mai 1937
„La George
Topîrceanu, umorul și înțelepciunea sunt ca și sinonime. Râsul devine un
corectiv; la antipodal caricaturii se afirmă adevărul; umorul are o funcție
înaltă: impunerea valorilor spirituale, respectul omului. Umorul poetului este
un aspect al umanismului.‟
Constantin Ciopraga
Topîrceanu, George (1886, București – 1937, Iași), poet și
prozator. Fiul cojocarului Gheorghe Topîrceanu și al Paraschivei (n. Coma).
După absolvirea claselor primare este bursier la Liceul Matei Basarab și, în
urma desființării liceului, transferat din oficiu la Sfântul Sava. Este
apreciat de profesorul său, C. Banu, mai târziu director al revistei Flacăra,
iar printre colegi se numără viitorii scriitori Emanuil Bucuța, Eugen Todie,
Mihail Cruceanu și Mihai Săulescu. Își petrece adolescența în ambianța
lecturilor din poezia eminesciană și frecventând teatrele. Din 1905 familia poetului
se stabilește definitiv în localitatea Nămăiești (jud. Muscel). Debutează în Belgia Orientului, supliment de duminică
al ziarului Adevărul, (1904) semnând
G. Top, iar începând cu 1906 îi apar, concomitant, poezii în Revista noastră și Viața literară. Biografii îl descoperă perpetuu student,
întrerupându-și pentru perioade mai lungi sau mai scurte învățătura pentru a se
întreține, situație în care poetul se complace până în 1913, când întrerupe
studiile definitiv. În acel moment era curstant al Facultății de Filozofie și
Litere din Iași. Adevăratul debut are loc în 1909, când publică în Viața românească (cea mai prestigioasă
revistă a momentului).
George
Topîrceanu se stabilește în toamna anului 1911 la Iași. Două texte, Cum am devenit moldovean (Cercul
Libertatea, București, 1933) și Cum am
devenit ieșean (1935), consfințesc acest fapt. În același timp publică
versuri în revistele Viața socială,
Flacăra și teatrul (Iași). În 1916 îi apar volumele de versuri Balade vesele și Parodii originale. La scurt timp după debut este înrolat sub arme.
Luat prizonier, stă 18 luni în captivitate, experiența tragică a războiului
fiind redată în Amintiri din luptele de
la Turtucaia (1918), Amintiri din
Bulgaria (1920), amplificate în Pirin-Planina
(1936). La întoarcerea din război scoate cu Ibrăileanu și Sadoveanu revista Însemnări literare (1919). Începând cu
1920 scoate la Iași volumul de versuri Strofe
alese, Balade vesele și triste,
conferința umoristică în versuri Bacilul
lui Koch (Iași, 1927), iar la București, în 1928 și respectiv 1930, Migdale amare (versuri umoristice și
fanteziste) și Scrisori fără adresă,
proză în care umorul și pesimismul conviețuiesc. Inspector general al teatrelor
și, mai târziu, director al Teatrului Național din Iași. Premiul pentru poezie
(1926), membru corespondent al Academiei Române (1937).
Ciclul Balade
vesele și triste (1916) aparține unui creator de tip clasic, spirit lucid
și realist, căruia nu-i lipsesc fantezia, sensibilitatea și inteligența.
Conștient că, esteticește, între comic și tragic nu este decât un pas, poetul
practică un liberalism voios, cenzurat de o rațiune îngăduitoare cu efectele
hazoase, ca balsam al realității. Poezia lui e mereu aproape de pământ și
îmbibată de cotidian. Opera respiră veselie și tristețe fără simetrie
prestabilită, umorul manifestându-se mai degrabă duios. Balada morții, Balada munților, Balada călătorului, Balada popii din
Rudeni, Balada chiriașului grăbit sunt bune exemplare în acest sens, fiind
comentarii lirice pătrunse de un strat profound de umanitate și înțelegere cu
natura, într-o viziune ușor melancolică, ce înregistrează trecerea insesizabilă
a timpului. În Rapsodiile sale dedicate primăverii , verii și toamnei, natura
se animă de glasul necuvântătoarelor, cărora li se atribuie particularități
umane. Surâzând ori înduioșându-se, George Topîrceanu creează în tabloul poetic
o pictură de moravuri, în care fantezia și spiritual ludic debordează multicolor. George Topîrceanu, care s-a îndeletnicit cu pictură
propriu-zisă și a fost un cunoscător al melancoliilor traseului de grafit, desenează
de această dată prin cuvinte, în timp ce fantezistul, punând plantele și
animalele să se comporte în felul oamenilor, excelează în imaginarea unor
situații comic-grotești. El deplânge cu umor moartea de inaniție a unei gâze sub un grăunte și redă, cu
siguranța minuțioasă a gravorilor și orfevrierilor, zborul plin de grație al
unei libelule. Prestigiul scriitoricesc vine o dată cu apariția, tot în 1916, a
cărții de Parodii originale. Până la
volumul scris de George Topîrceanu parodia n-a constituit o preocupare
susținută la nici un scriitor român. De
altfel ea a fost practicată cu success la public începând cu anii 1912-1913.
Însuși George Topîrceanu cerea referințe poetei Alice Călugăru, aflată în
Franța, despre Paul Reboux și Charles Muller, care înregistrau primele succese
în literatura parodistică. În conferința Cum
am devenit ieșean, poetul spune că parodia nu presupune o atitudine ostilă
față de autorii parodiați, dar implică o intenție critică, iar originalitatea
trebuie privită sub aspectul atitudinii
față de aceștia. Parodiile sale nu urmăresc imitarea ca joc gratuit, ci
caracterizarea unui scriitor luat în întregime cu felul de a gândi, de a simți
și de a se exprima. George Topîrceanu înțelege să extragă esența din subiecul
ales, imprimându-i un suflu nou, într-o manieră care să sugereze afinitatea cu
originalul. Ibrăileanu sesiza că poetul a surprins esența și fizionomia scriitorilor parodiați,
redând în chip surprinzător însușirile caracteristice și fizionomia acestora,
mai bine decât critica. Spre deosebire de satiră, care dizolvă și
dezarticulează structura ideilor inițiale, rostul parodiei este să recompună
caricatural subiectul, ca într-o simili-gravură. Poetul urmează cu oarecare
fidelitate modelul, accentuând și anticipând unele gesture, omițându-le pe
altele, parodia ivindu-se, afirmă cercetătorii operei lui George Topîrceanu, ca
întrupare nelegitimă, născută de pe urma unor legături de adulter spiritual
muza altuia. Aceste parodii sunt originale întrucât, extrăgându-și seva din
subiectul inițial, îl reorganizează într-o nouă sinteză, dar păstrând ca
element de referință ceea ce se cheamă à la maniḕre de… Cele mai reușite dintre
poeziile în care se face mereu simțit surâsul complice al parodistului îi au ca
protagoniști pe Homer (Chinurile lui
Ulise), Bolintineanu (Mihai Viteazul
și turcii), Minulescu (Romanța
gramofonului), Arghezi (Blesteme),
Depărățeanu (Viața la țară). La fel
va proceda, peste câteva decenii, un alt muntean stabilit vremelnic în fosta capitală a Moldovei, poetul Marin
Sorescu, autorul volumului de parodii Singur
printre poeți. Minunile Sfântului Sisoe, neterminat și apărut postum, considerat
de Sadoveanu o capodoperă în proză, trebuia să alcătuiască un roman cu substrat
satiric. Tot hazul constră în situația parodică și în contrastele care ne
determină să ne gândim mai degrabă la lumea terestră decât la rai. Sfânt de
rând, fără cruce în calendar, Sisoe e nemulțumit de rangul lui și coboară pe
pământ pentru a face minuni. În acest timp, între oaspeții raiului își fac loc
toate defectele: intervin neînțelegeri,
se colportează știri mincinoase, se bârfește, păcătuindu-se prin trufie și
invidie. Însă căprioarele și panterele conviețuiesc pașnic.
Sursa:
100 cei mai mari scriitori români / Coordonator Mircea
Ghițulescu. – București: Editura Lider, 2005. – 355 p.
Publicat: Irina Țurcanu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu