Eminescu în amintirile prietenilor

Alexandru Vlahuță (n. 5 septembrie 1858, Pleșești, azi Alexandru Vlăhuță — d. 19 noiembrie 1919, București) a fost un scriitor şi publicist român.

Vlahuţă a fost pasionat de poezia lui Eminescu şi îşi dorea cu ardoare să îl cunoască şi să poată vorbi cu el. Darul i-a fost răsplătit îndeajuns când un prieten apropiat al amândurora le-a făcut cunoştinţă. Vlahuţă a notat impresia primei întâlniri cu Eminescu în cuvinte nespus de calde şi a publicat-o. Au devenit din acea după-amiază prieteni nedespărţiţi, încercând, atât cât le permitea timpul, să ia masa împreună şi să îşi împărtăşească planurile literare. Prietenia lor nu s-a stins niciodată, nici măcar în momentele în care Eminescu nu mai putea raţiona aşa cum trebuie. Vlahuţă a fost alături de el aşa cum se cuvine să fie un prieten adevărat, care nu te părăseşte niciodată.

Oameni ca Eminescu răsar la depărtări de veacuri în existenţa unui popor.

Este oare un păcat aşa de mare de a rupe hotarele de gândire ale contemporanilor tăi şi a te ridica cu mult deasupra timpului şi a societăţii în care te-ai născut? Pedeapsa e din cale afară de grea.

Îmi pare rău că nu am datele necesare ca să pot schiţa aici biografia lui Eminescu. După câte ştiu, viaţa poetulu a fost întotdeauna o amarnică luptă cu sărăcia. De câte decepţii nu s-o fi izbit el în societatea noastră aşa de rece şi despreţuitoare pentru oameni "nepractici". Amăgit de atâtea ori, sufletul lui pierdu de timpuriu orice credinţă în viitor şi, speriat de asprele realităţi ale vieţii se refugie în liniştitul imperiu al trecutului. Acolo neadormitele lui gânduri trăiau ca într-o legendă frumoasă.

Cititor pasionat, el era unul din cei mai adânci cunoscători ai limbii şi literaturii noastre din cele mai întunecate vremuri. De multe ori a trebuit să-şi dea paraua gurii pentru un manuscris vechi ori o carte rară, descoperită în vrafturile mucezite ale vre-o unui buchinist. Figurile marilor voevozi şi întâmplările din vechime, de mut ce le gândise, se deşteptau în el ca nişte evocări din propria lui viaţa . Bătrânul Mircea şi bătălia de la Rovine cu acei sprinteni călăreţi ce "roiesc după un semn şi în caiii lor sălbatici bat cu scările de lemn" sunt viziuni puternice, e o lume vie pe care poetul o vede desluşit în toate detaliile, şi deaceea ne-o descrie aşa de plastic şi sugestiv.

 Eminescu a fost pregătit sub toate raporturile pentru a croi un drum nou în literatura românilor.

 Niciodată nu s-a văzut la noi un temperament de artist completat de o cultură aşa de vastă şi de o originalitate atât de marcantă. În poezia noastră dulceagă şi destul de ofticoasă, versul lui Eminescu se detaşează într-un relief izbitor. Simţi de îndată că ai de-a face cu un reformator. Primele lui poezii sunt un strigăt puternic de revoltă artistică. E o necunoscută vibrare de gândire şi de sentiment. Altă limbă, altă viaţă, cuvintele au suflet, culoare, formă, fiecare epitet e o explozie de lumină. Ce vigoare extraordinară şi ce frumuseţi ritmice, neatinse încă până la el!

 Eminescu citea în original pe clasicii antici şi avea o evlavioasă admiraţie pentru operele lor mari, liniştite, perfecte.

„Când mi-e capul mai ameţit, ne spunea el odată, o pagină din Sofocle mă înseninează.”

Cunoştea la perfecţie limba germană. Îşi făcuse studiile universitare în Berlin şi-avea o deosebită predilecţie pentru filosofii nemţi, în special pentru Shopenhauer, care nu puţin va fi contribuit la întunecarea prismei de vedere a decepţionatului poet, şi la veşnicul lui dor de Nirvana... „setea liniştei eterne” din Satira a IV-a şi din economia morală a mai tuturor poeziilor lui. Ce păcat că în viaţa asta, aşa de scurtă şi plină de dureri, n-a găsit şi el un suflet care să-l iubească, să-l înţeleagă şi să-l îngrijească de aproape, ca pe un copil străin şi nenorocit ! Astă iarnă l-am întâlnit des : zgribulit de frig, ducându-se la cafenea ca să se încălzească...

 Şi-acum, când umbra marelui artist nu mai supără pe nimeni, adunaţi sfaturile şi chibzuiţi-vă ce podoabe să-i aşterneţi pe mormânt. Peste voi şi peste ironica voastră risipă cad numai bine cele patru versuri mândre şi dispreţuitoare ale poetului, străluctitor şi veşnic ca şi Hiperion.

Trăind în cercul vostru strâmt

Norocul vă petrece;

Ci eu, în lumea mea, mă simt

Nemuritor şi rece !

Alexandru Vlăhuţă