Gânduri despre Eminescu

      Soarele este ucis de timp, în fiecare amurg pentru ca a doua zi să se nască mai bun şi mai frumos. Şi sângele solar inundă cerul care ascultă pustiit pocnetul secundei...

Eminescu s-a dăruit altei lumi pentru ca să rămână etern. Şi trupul său a umplut pământul care sărutase pînă atunci umbra şi paşii nou sositului. Râdea pământul mulţumit de sine, de rostul lui...

     Eminescu, acest cuvânt ce ni-l şopteşte codrul prea plin de versurile înca un fagure de miere „ această chemare a foşnetului de frunze care-i sărută cu patimă fruntea grea de ţărână, acest templu în faţa căruia îndragostiţii îngenunchează agonic, Eminescu acest suflet pustiit de viaţă şi adevăr, acest izvor din apa căruia se adapă ziua de ieri şi de azi, înaltul catarg ce a cunoscut atât asprimea valurilor, cât şi parfumul înaltului; Eminescu, roua frumosului, floarea de nepreţuit la reverul eternului, cuvântul mirosind a „floare albastră”, aerul metaforei, ploaia de versuri, visătorul,  „nepereche”, Eminescu acest geniu în făptura căruia s-au adăpostit pământul, apa şi cerul poeziei, Eminescu surâsul dimineţilor, lacrima Luceafărului înjungheat de destin, singurul înger de care s-au îndrăgostit luna şi stelele, Eminescu e singurul nume în care răsună cântecul ne mai cântat al omenirii.

     Aici, în lumea acestui cuvânt, se nasc şi mor gândurile, în Eminescu stă toată puterea gingăşiei. El se ascunde doar în umbra pământului de la marginea mării, căci îl simţim pretutindeni. Chipul său demonic ne ghidează ochii minţii în lumea metaforei. 
     El nu e mort căci fiecare bătaie de aripă poartă delicateţea suflului său, fiecare tril îi e glasul, iar mai presus de toate stau versurile ca nişte ochi ce te cheamă să-i mângâi, să-i asculţi, într-un cuvânt să-i ajuţi să rămână etern.

Sursa : Valentina Lupu, „Polivalenţa poetului”, Vaslui, 1999.