Legende minunate din Basarabia

În perioada 6-14 octombrie curent la Centrul Academic Eminescu se desfăşoară Decada ORAŞUL MEU. În scopul promovării colecției de documente  despre Chișinău, a instituțiilor și personalităților care onorează orașul nostru se organizează activități  și manifestări. Aceste informații  vor  fi prezentate pe parcurs pe blogurile noastre.

 În această perioadă  mulți din cititorii noștri manifestă interes pentru informații despre orașul nostru. Vă propunem să cunoașteți legende despre  orașul Chișinău și rîul Bîc.

 

 Legenda Chişinăului

(Toponimul vine de la Chişla nouă?)

         Dacă poeţii din Republica Moldova numesc pământul minunat de la Prut până dincolo de Nistru "o ţară de basm, un ţărm de legende, un plai de vis", adică un colţ pitoresc din continentul european, milioanele de locuitori ai celui de-al doilea stat românesc consideră metropola Chişinău prima perlă a Basarabiei. Aşa şi este!

         În apropiere, s-au identificat vestigii aparţinând culturii geto-dacă (sec IV-I î. Hr.) şi Sântana de Mureş-Cerneahov ) sec. II-IV d. Hr.). Aşadar, geto-dacii locuiau pe valea Bâcului. Sunt dovezi că strămoşii românilor au locuit aici cu 1000 de ani înainte de prima atestare documentară aChişinăului (1436). Se pare că toponimul, de origine turcică (după unele opinii lingvistice), ar indica existenţa unui izvor de care se leagă începutul aşezării, întâi ca sat, apoi ca târg şi oraş.

         Biserica Mazarache a fost edificată în 1752 lângă izvorul de la care se presupune că a provenit numele vechi a oraşului.

         Dar legenda? E scrisă în toate cărţile şcolare. Într-un loc pitoresc din codru, a fost întemeiată o aşezare moldovenească. Locul era situat pe malul Bâcului, lângă un izvor, numit Chişla Nouă, de la care mai apoi s-a ajuns la Chişinău.

         Poporul povesteşte, din moşi-strămoşi, o întâmplare pitorească legată de Ştefan cel Mare, care trecea adesea pe aici.

         Ştefan Vodă avea un comandant de oşti, pe nume Hâncu. Odată îl chemă şi-l întrebă:

         - Pe unde sunteţi voi cu războiul

         - Am ajuns, Măria Ta, la Chişla Nouă, a răspuns Hâncu. "Chişla" asta, pe linba turcească, înseamnăstână. Vasăzică, au ajuns la stâna cea nouă. Stâna veche se află în Lăpuşna.

         - Mai avem, mai avem până la Nistru? va fi întrebat Ştefan cel Mare, ce-şi petrecuse noaptea la o curte boierească apropiată de mănăstirea Căpriana.

         - Da, Maria Ta! Mai avem, mai avem până la Nistru!

 Râul Bâc

 

(Povestea fantastică a apei care străbate Chişinăul)

Aşa cum Dâmboviţa trece prin inima Bucureştiului, Bahluiul prin Iaşi, Bega prin Timişoara, tot aşa prin metropola Chişinăului se scurge Bâcul spre Nistru.

         Doamne, şi ce fermecătoare poveste s-a păstrat despre râuleţul care scaldă capitala Republicii Moldova!

         Se spune că demult, pe aceste pământuri vieţuiau nişte uriaşi, poate din sămânţa unor extratereştri veniţi pe Terra din altă planetă. Atunci când, de exemplu, dorea să împrumute o sită de cernut făină, de la vreun vecin, cică uriaşii făceau doar câteva sute de paşi şi ajungeau de la Prut până la Bâc sau de la Bâc la Nistru. Semănau, într-un fel, cu Gulliver care ajunsese în Ţara piticilor.

         Ei, şi odată, o fată de uriaş, pe nume Moldava, mergea printr-o pădure măreaţă şi ce-i văd ochii? Undeva, într-o dumbravă un om mititel ca un degeţel ara cu şase boi  mărunţei şi ei, o bucată de pămînt, cu un plug de lemn. Curioasă nevoie mare, uriaşa Moldava s-a aplecat, l-a înşfăcat pe acel omuleţ, cu boi cu tot, a pus prada în poală şi s-a repezit acasă, la maică-sa.

         - Mamă, priveşte aici! Am prins nişte gâze ciudate scormolind pământul. Uite, vietatea seamănă cu noi, numai că-i de-o şchioapă. Oare visez, maică? Ce-or fi arătările astea: princhidel cu două picioare şi încornoraţii ăştia cu patru picioare?!

         - Vai de mine şi de mine, dragă Moldava! E nenorocire! Du-te degrabă, fata maicăi, şi-i du acolo unde i-ai găsit. Dă-le pace, nu-i schilodi! Şi când te vei întoarce din codru ţi-oi spune o taină.

         Moldava, fata ciclopică, i-a dus înapoi, în dumbravă.

         Omuleţul, puţin speriat a pocnit din bici spre cei şase boi şi s-a apucat iarăşi de arat. A arat toată ţarina sa şi s-a dus apoi acasă.

         Fata uriaşă a adunat nişte lemne uscate şi s-a întors şi ea la maică-sa, curioasă să afle taina micilor creaturi.

         - Maică dragă, spune-mi, ce gâze au fost acelea?

         - Acela era un om! răspunse uriaşa bătrână. Iar cei cu patru picioare erau boi, nişte animale de muncă. Nu peste multă vreme, oameni ca aceştia o să înlocuiască pe noi, uriaşii, şi-o să pună stăpânire peste pământ. Ei au să cultive grâul; ei au să strângă loalaltă câte doisprezece ca să coacă pâine într-un cuptor; iar oul, când îl vor pune în jeratic la copt, numai cu drucul o să-l poată învârti, aşa de mititei o să fie oamenii aceia. Ca omuleţul pe care l-ai prins la arat.  Odată şi oadată, noi, uriaşii, vom pieri, iar omuleţii cei isteţi vor vieţui şi vor cuceri, cât sunt ei de mărunţei, toate pământurile de aici până departe.

         Cum a auzit aceste prevestiri, uriaşa Moldava s-a întristat:

         - Nu se poate, mamă! scrâşni din dinţi fata. Nişte bicisnici ca ei să vină în locul nostru, iar noi, uriaşii, să murim?! Uite, mă duc îndată să-l ucid pe omuleţ, cu boi cu tot!

         - Degeaba te duci, Moldava! spuse bătrâna. Nu-l vei mai găsi! Soarta noastră e pecetluită de Dumnezeu.

         Plină de ură,fata s-a dus în pădure, l-a cautat pe om dar nu l-a găsit. Nici pe boi nu i-a aflat. Plugarul mititel cât un degeţel isprăvise treaba şi se afla hăt, departe. Mergea spre casă, pe o vale din codru, într-un car tras de boi.

         Fetei i-au dat lacrimile de scârbă şi supărare, că neamul uriaşilor va pieri. O lacrimă a Moldavei, mare cât un poloboc, a căzut în ţărână. Apoi, de pe obrazul ei s-au prelins izvoare de lacrimi. Aşa s-au pornit şuvoaie de apă, că doar era lacrimi de uriaş. De-acum, mergeau puhoaie la vale, inundând totul. Omuleţul a fost prins de viitură, care i-a înecat un bou.

         Se zice că acolo unde a căzut prima lacrimă a fetei ciclopice a apărut un izvor şi-a făcut râu. Iar râului i-au dat mai apoi oamenii numele de Bâc, deoarece aşa numeau boul neamurile vecine, care vieţuiau spre soare-răsare de străbunii moldovenilor.

         Înţelegeţi bine, dragi cititori mici şi mari, că vestea despre lacrima fetei de uriaş, care a înecat în străvechime acel bou, ajunsese prin legende tocmai la ei.

         De atunci şerpuieşte râul prin codri, tot pe vale şi până în ziua de azi poartă numele de Bâc, de la acel bou înecat în lacrimile uriaşei din poveste...