Viorel DINESCU, scriitor
Eminescu e, fără-ndoială, unul
din ctitorii limbii române moderne. Cel mai mare și cel mai înțelept. Aura sa
demiurgică nu are nevoie de televizor și nici de aprobările ucetiștilor de
odinioară. Sufletul și conștiința poporului român sunt instanțe mult mai multe
decât Tribunalul de la Haga, care nu a condamnat încă genocidul de la Hiroșima,
Katyn și din alte părți, botezate cu apa de trandafir drept victime colaterale.
Pentru poezie și pentru limba
română Eminescu este un adevăr sfânt, căci el este cel care ne-a dat aripi de
luceafăr pentru o mie de ani de-acum încolo. În raport cu canibalii naturali de
azi care îndoapă poezia cu resturi menajere și limba cu chițăieli snoabe din
limba Utova. Dacă ar fi numai pe-atât și tot ar fi suficient ca să-l privim pe
Eminescu cu respect și venerație. Sunt mai prețioși oare dezgustătorii
poluatorilor de limbă și de simțire românească precum un monstru anume și
nefericita coloană a cincea pe care o plătește cu un cinism revoltător? Numai o
minte anormală ar putea pune semnul egal între acești doi poli ai culturii
noastre. Să fie oare veridice acele scenarii științifico-fantastice care se țes
în legătură cu conspirația împotriva milenarei culturi mediteraniene autohtone
și cu moartea marelui nostru poet? Oricum, prea mulți vizionari mor călcați de
mașini pe la răspântiile acestui secol…
Pe Eminescu l-am iubit și ni l-am
însușit din prima clipă. Era al nostru, ne expirima plenar, îl înțelegeam fără
efort, deși filosofia versurilor sale nu era la îndemâna oricui. O empatie
specială, aproape o certitudine, ne permitea să-l urmărim până și în cele mai
riscante aventuri ale Luceafărului. Călinescu greșește când preferă lirismul
lui Kunish dramei hyperionice a lui Eminescu, ”quqndroque bonus dormitat Homerus”.
Desigur, în marile sale poeme,
principalul rol l-a avut geniala sa intuiție, mai rar întâlnită la
contemporanii săi, dacă nu-l socotim și pe Eliade. Dacă vre-un poet s-a bucurat
vreodată ”du ciel influence secrete”, acesta a fost, fără doar și poate,
Eminescu. Dar câți ani de efort și de cheltuire au urmat după aceea!
Dicționarul său de rime și Fragmentariul său, sau manuscrisele sale olografe ce
au fost tipărite, arată lumii întregi cu câtă cerbicie s-a îhămat poetul la
nobila sa misiune. Nu există nici un colțișor secret în sanctuarele
spiritualității în care să nu se fi strecurat raza binecuvântată a harului și a
iluminării eminesciene. Producători moderni de gunoaie literare se dau mari și
tari scoțând în vitrină zdrențele unor experiențe occidentale eșuate și privind
cu dispreț efortul care l-a costat chiar viața pe Poet. Modernii au renunțat la
rimă, la prozodie, au computere și xeroxuri, și care e rezultatul? Unde sunt
capodoperele?
Nu poți înlocui lucrarea
eminesciană cu niște fleacuri, cu hârța-pârța sau cu un mormăit larvar,
visceral și ginecologic. Poezia este și un sacerdoțiu, ea cere un parcurs
pontifical, un zbor spre înalte sfere ale gândirii și înțelegerii. Nu are ce
căuta în ea, lătratul unor dulăi care intestează atmosfera cu râgâielile lor
agramate și perverse. Într-o vitrină cu porțelanuri nu se intră cu bocancii
jegoși în picioare. E un loc în care trebuie să-ți scoți căciula din cap și să
pășeși cu sfială. Vă dau și un singur exemplu: în poezia Somnoroase păsărele, o poezie de dragoste, nici unul din cei doi
amanți nu apar în plan, dar sunt prezenți prin evocarea unor mici gesturi diafane.
Să fie mai conforme cu estetica procedurile violotoare ale postmoderniștilor
sau caraghioslâcurilor dadaiste?! Hai să nu ne mai lăsăm prostiți de snobi și
de smecheri…
Dacă există ceva care să poată să
ne ferească de dezastrul spiritual ce ni se pregătește pe tăcute, aceasta nu
poate fi decât încrederea în noi înșine, în edilii autohtoni și în Eminescu și
cei care l-au înțeles și l-au urmat.
Eminescu este un extraordinar
apărător al limbii române esențiale, și pentru asta trebuie să-l punem ca pe un
salvator al acestui neam înconjurat numai de intenții perfide. În epoca lui, ca
și azi, au existat destui etimologiști funambuli, unii de bună credință, Aron
Pumnul, Heliade și alții, noroc cu elita de atunci nu era anti-românească.
Noroc cu mințile luminate de atunci, care au respins cu arma satirei pe toți
acei reformatori fanteziști, acoperindu-i cu ridicol. În zilele noastre
obrazurile sunt mai groase și pseudo-esperantoul internaționalist se
infiltrează fără jenă, chiar dacă propagandiștii lui trei parale pun în oglindă
chipurile lor strâmbe de clowni căzuți de la trapez.
Sub aripa protectoare a limbii cultivată
de Eminescu, ne putem mândri cu străvechimea spiritualității autohtone, în
multe privințe superioară celei occidentale. Niște imbecili îl considerau un
Lamartine mai mic, fiindcă nu a fost în stare să-l traducă în franceză ca
lumea. În realitate, raportul e tocmai invers, degeaba încearcă demolatorii din
toate timpurile, și mai ales „demitizatorii” de azi, să ne creeze complexe de
inferioritate.
Trăim niște momente de nevrednică
escamotare spirituală. În unele manuale școlare, în locul splendidei Glosse a lui Eminescu, piatra de temelie a culturii
românești, a fost dată ca exercițiu o imitație a lui cuiva intitulată: Totul este scriitură, creație care, încă
din titlu se vede că nu are nici o acoperire, fiind făcută numai pentru a
torpila o valoare autentică.
Pe noi băștinașii, slujitori ai
limbii române, modelul Eminescu ne tonifică și ne legitimează să rămânem așa
cum suntem și să acceptăm numai acele împrumuturi care ne fac mai bogați
spiritual, nu care ne sărăcesc și ne plasează în categoria de iobagi, servitori
și vadanjori ai Europei, așa cum încearcă să ne piteze nefericita elită de
tinichea inventată de sicofanți.
E bine să citim cum trebuie
versurile Poetului: „Dintre sute de catarge / Care lasă malurile / Cine oare le
va sparge / Vânturile, valurile?”…Da, dar noi suntem valul, iar Eminescu,
stânca.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu