Ion Druță. Sania

                          Centrul Academic Eminescu a inițiat proiectul OPERA SOLICITATĂ CONTEAZĂ. În scopul unei deserviri eficiente și receptive vă punem la dispoziție unele opere pe blogurile noastre: http://bibliografiicaie.blogspot.com/; http://centruleminescubm.blogspot.com/; http://orapovesteicaie.blogspot.com/
                                                                Lectură plăcută!                              

          Cînd într-o bună vreme nucul din faţa casei s-a uscat, moș Mihail și-a scos cîrja din tindă, și-a dat pălăria pe ochi și a început a se plimba în jurul lui de-ţi părea că-i numără crengile. I-a măsurat tulpina și din ochi, și cu șchioapa, a încercat de nu dă drumul la coajă Şi tocmai spre chindii, cînd ciubotele au început să i scapară cam grele, a pus cîrja la locul ei Şi a aŞezat pălăria omeneŞ­te. Pe urmă și-a zis în gîndul lui: — Am să fac o sanie.

            Sanie... Mare lucru-i o sanie. Așterni într-însa un covo­raș să n-o prindă răceala, arăţi cailor că n-ai uitat biciul acasă și te duci, că abia mai dovedește soarele să se ţină pe urma ta. Şi abia atunci uiţi să-ţi numeri anii, și-ţi vezi iar prietenul pe care au început să ţi-l fure drumu­rile, și pe pîrtia făcută de tine mulţi drumeţi își găsesc calea, și satul, și casa.

O sanie — atîta îi trebuie omului și iar e om. Numai să-i faci o sanie pe care au visat-o toţi lemnarii de pe lume cîţi au fost, o sanie pentru care și cel de sama ta ţi-ar zice bade; o sanie care ar plînge după drum și dru­mul după dînsa.

Mare lucru-i o sanie.

            Dar l-a zărit baba furat de gînduri, cu toporul sub­ţioară, și l-a pus să-i facă niște surcele, să nu prindă toporul rugină. Apoi i-au trebuit un vătrar ceva mai lungușor, o căldare de apă proaspătă și moșul și-a văzut de necazuri. Pe urmă — azi e soare, mîine e vînt — luceau zilele una după alta, de parcă erau de furat.

            Ca de obicei, moșul se scula pînă la zori — îi plăcea să se îmbrace prin întuneric, să-și aprindă luleaua cu un tăciune rămas de cu sară în vatră, apoi să iasă și să ia sama prin livezile vecinilor de nu se face vreo stricăciu­ne cît stăpînii dorm. Răsărea soarele și-l găsea de amu mutînd toporul în mîna stîngă. Şi zile întregi îl vedeai umblînd prin ogradă cu luleaua stinsă în dinţi. Părea că a uitat și de nuc, și de sanie. Tocmai spre chindii, cînd găsea, în sfîrșit, chibriturile în buzunar, îi făcea deodată vînt toporului într-o ciotcă și rămînea dus pe gînduri.

            Pe urmă, zi după zi, îl vedeai lot mai des slînd în mijlocul ogrăzii și privind undeva deasupra cămării, de parcă mai venise o primăvară în anul cela și el așlepta să se arate cocostîrcii.

            Dar și asta a fost pînă la o vreme — pînă a luat baba sama că buza toporului a început a se întuneca. Şi a prins a-l ocărî. Striga tare, să audă vecinii... Moșul i-a îndreptat colţul la șalincă — să-i treacă ciuda mai repede, a zvîrlit toporul pe umăr și s-a întors în faţa casei. De data asta n-a mai cercetat nucul. A rezemat coada toporului în trunchiul lui și a rostit cu jumătate de gură:

            —    Să stii că am să fac o sanie.

            Vrasăzică, era hotărît, iar odată ce-a hotărît moșul ceva, poţi să zici ca a și făcut. Nu-i vorbă, hotăra el prea rar — că n-avea obiceiul cela prost să se grăbească, și in viaţa lui n-a făcut trei pași cînd putea să facă numai doi.

Să zicem, a început a se coace poama. Mai întri dispar din sat copiii — mai vezi cîte unul o dată la trei zile, dar și acela-i cu buzele vinete. Pe urmă flăcăii încep a-și rătăci casele și chiuie pe drumuri pînă după miezul nop­ţii; în sfîrșit, încep a-și aminti moșnegii în ce an s-au luat la bătaie cu austriiţul și devin sfătoși, că nu mai scapi cînd dau peste tine.

Are și moș Mihail niște tufe de poamă în fundul grădinii, dar e liniștit de parcă i s-a copt bozul, și nu poama. Baba nu-l lasă să răsufle:

            —   Măi Mihăluţă, ce facem cu poama?

Moș Mihail tace o vreme — pare că el și cuvintele le cioplește, le așază în rînd și, dacă găsește că se potri­vesc, le spune:

            —  Apoi, ce să facem! O lăsăm să se coacă.

Trece toamna, pustiesc cîmpurile, în vii rămîn numai frunzele — pînă ieri mai vedeai ici-colo cîte-o boabă, dar au avut copiii grijă de dînsele. Numai pe tufele lui moș Mihail mai stau strugurii la locul lor. Boabele au început a se zbîrci, cad una cîte una și, ca să nu se piardă munca degeaba, moșul aduce un sac de frunze de brustur Şi le așterne sub tufe. Mai trec cîteva zile și pe struguri nu rămîne aproape nimica — au căzut toate boabele. Şi tocmai cînd bruma începe a da jos frunzele de pe tufă, moș Mihail întră în casă, se uită multă vreme la babă, de parcă vrea să-și amintească unde mai văzuse el o podoabă ca asta.

  Pe urmă îi spune:

            —  O venit vremea să strîngem și noi poama ceea.

Şi după ce-au cules-o, moșul se încuie în cămară, și

pe două-trei săptămîni rămîne baba vădană. Iar cînd vin întîii fulgi, îl găsesc de amu cioplind în cealaltă ju­mătate de cămară — chitește mult și bate rar, așa în­cît găinile de prin mahala nici nu pot picura și nici nu se pot trezi ca lumea.

            Tocmai pe la mijlocul iernii iese el într-o bună zi cu capul gol pînă la poartă și îl oprește pe întîiul care trece pe drum:

N-ai putea mata să-mi faci un bine?... Am destu­pat azi niște vinișor. Dacă nu ţi-i cu supărare...

            Şi tocmai amu, la bătrîneţe, a înţeles că era vorba de-o, samie. O sanie, dar nu din cele care seamănă iarna paie pe drumuri, iar vara nici cînele nu-și poate găsi umbră sub dînsa. Avea să fie o sanie cum n-a mai fost alta pe lume — o sanie, că i se oprea moșului suflarea cînd se gîndea la dînsa.

            Iarna, după ce-au trecut gerurile cele mari și puteai ieși afară numai în scurteică, moșul a venit sub șopron, a dat de cîteva ori cu urechea toporului în nuc, ascultînd cum sună. Baba, zărindu-l lîngă nuc cu toporul în mînă, a fost într-o clipă afară.

            —  Te-ai apucat de lucru, Mihăluţă?

Dar Mihăluţă s-a întors, a pus toporul la locul lui și, văzînd că baba stă nedumerită în mijlocul ogrăzii, a lămurit-o:

            —   Îi verde.

Se aștepta la sfadă, dar a scăpat ieftin de data asta. în schimb, cînd a doua zi a dat să se încalţe, ciubotele nu mai erau sub laiţă, unde le-a pus. Nu era nici baba acasă, Şi dacă le-a luat ea, apoi de ce să nu le ia? Parcă nu i le-a dat chiar el?

            Pe urmă toată ziua a lucrat în casă — a făcut un polobocel. Cioplea încetișor și din vreme în vreme i se adunau încreţiturile în jurul buzelor —moșul zîmbea. Vedea în gînd săniuţa    
     — Doamne, ce săniuţă mai vedea el! Şi nu-i vis, fiindcă, uite — nucul stă acolo în ogradă. Stă un nuc — cîţi nuci de aiștia se pierd așa fără nici un rost! Şi în casă un moșneag cioplește doage ca să nu-i moară baba de foame — da iaca mîne, poimîne, că n-a mai rămas chiar atîta, se apucă el de lucru. Şi cînd ai s-o vezi, n-ai să-ţi poţi rupe ochii de la dînsa, și n-ai să crezi cînd ţi-or spune din ce a fost ea făcută. Ei-ei, mai are mo­șul putere în palmă și multe topoare și-or toci tăișul în lemne!          ţ

            Greu venea primăvara — părea să se fi rătăcit pe undeva. Dar, pe semne, s-a găsit un creștin care a îndrep­tat-o la drum, fiindcă în cele din urmă, totuși, a venit, și moșul era bucuros că au ieșit amîndoi din iarnă — și el, și săniuţa. Vara, de vreo cinci ori a mutat nucul de pe un loc pe altul — cînd frigea soarele, îl aducea în faţa casei, unde nu-i umbră deloc, cînd se înnoura, îl muta în fundul grădinii, unde sufla mai bine vîntul. îi cunoștea fiecare ciotișor, fiecare umflătură. Şi cînd se culca noaptea pe pătișorul dintre cei doi prăsazi, în­cepea să-l cioplească în gînd. Şi-l tot cioplea, pînă ador­meau toţi cînii din sat, pînă-și găsea culcuș fiecare păsărică, pînă începea să audă cum foșnesc păpușoii unde­va departe în cîmp. Apoi se apuca s-o lege și dinspre ziuă îi părea că vede alături o săniuţă lipită și cu tăl­pile, și cu inima de pămînt, vedea coșul ei alb, fecioresc, și-i părea că aude cum își desface ea aripile, gata-gata să zboare.

Şi moșul, cu ochii pe jumătate închiși, visa cum peste multă vreme a zbura pe drumurile satului o săniuţă sprintenă, a colinda multe drumuri și mulţi trecători s-or opri să se uite la dînsa. Poate n-or mai fi pe lume nici el, nici baba, iar săniuţa a tot măsura drumurile, Şi mulţi bărbaţi și-or prăvăli nevestele în omăt pe la coti­turi, multe fete s-or duce cu săniuţa să-și caute norocul și poate vreun moșneag, trăgîndu-și cușma peste urechi, și-a aminti că asta-i sania lui Mihail și l-a pomeni cu o vorbă de bine.

Toamna, cînd s-a mai rărit lucrul pe afară, baba a înce­put a-l roade în fiecare zi:

—   Nu faci sania?

—   Îi verde nucul.

—   Cum vrei, dar să-mi cumperi mîne șalincă nouă.

—   Parcă n-ai cu ce te îmbrobodi?

—   Asta-i îmbroboditură? Ia ascultă, măi Mihăluţă: dacă n-o faci pînă la Anul Nou, te lepăd. Dau divorţ.

L-a speriat și nu prea — de vreo patruzeci de ani se tot gătește să-l lepede.

Cînd a început a se răci, încît oamenii nu-și mai săl­tau cușmele dînd bineţe, moș Mihail s-a dus în cămară și a început a-și găti instrumentul. A dres barda, dălţile, tăietoarea, a făcut pentru gealăie calupuri noi și l-a tot ascuţit pe fiecare — Așa le-a mai ascuţit, că sufla un fir de păr pe tăișul lor și părul se desprindea în două.

Pe urmă a adus nucul în cămară și atîta i-a trebuit, în fiecare sară venea baba să vadă cît a cioplit el și, găsind întotdeauna nucul întreg, îi făcea niște borșuri, că i se opreau în gît.

Pînă la Anul Nou moș Mihail de abia a dovedit să taie nucul în două — încă nici nu se apucase să ciopleas­că tălpile, că se pomenește cu Niculăieș, un om mărunţel, bogat și cu ambiţii.

—  Sanie faci?

—  Sanie.

—  în doua săptămîni îi pui oiștea?

Moș Mihail s-a uitat lung la dînsul, căutînd a ghici cam cît să fi închinat el.  

—  Îi mai cinsti mata mult vin pînă oi pune eu oiștjea.

—   Bine, dar se duce iarna și ce te faci cu sania în mai? Nimeni nu-ţi dă o legătură de ceapă pe dînsa.

A zîmbit moș Mihail — ferice de omul care pu poate ține vorba într-însul!

Cînd au venit viscolele, moș Mihail de abia a dovedit să facă tălpile — în schimb erau niște tălpi cum nu mai văzuse satul cela — ușoare, netede, că puteai să te băr­bierești, uitîndu-te într-însele.

O zi întreagă i-a sprijinit Niculăieș pereţii cămăru­ţei — îi plătea pe tălpi cît a cere, restul îl face el la alt lemnar. Dar moșul vedea de acum săniuţa - o viaţă de om cioplește el lemn, i-a amorţit fiecare încheietură, pe fiecare deget i-a crescut a zecea oară carnea — nu, el vede acum săniuţa, vede caii înhămaţi la dînsa, vede feţe zîmbind asupra vîntului — Şi rîdca cînd Niculăieș suna gologanii, mutîndu-i dintr-un buzunar în altul.

Dar tălpile — parcă sania-i făcută numai din tălpi? In urma lor au apărut patru picioare atît de netede, că veneau copiii vecinilor să se joace cu dînsele, au apărut doi carîmbi de frasin, oleacă aduși spre mijloc, și nimeni afară de dînsul nu bănuia că anume lemnele iestea strîmbe or face săniuţa sprintenă.

Şi nu mai rămăsese chiar atîta, dar cu cît era mai aproape de minunea sa, cu atît mai multe zile fripte îi făcea baba. Şi ca să nu-și mănînce inima amîndoi, moș Mihail și-a făcut un pătucean în cămară — avea acolo cuptoţaș, și nu se mai arăta zile întregi. De dimineaţă în­cuia ușa, lua o bucată de lemn și erau pe lumea asta numai el și sania. Domol, tăcut, sta zile întregi în picioa­re lîngă vîrstac și cioplea, și vorbea cu sania, și-i îngîna melodii apucate din bătrîni. ftraoj pe lume numai el cu sania.
 Şi săvîrșea bătrînul taina cea mare a omenirii - taina muncii. Iar noaptea vîntul ducea bucăţi de lemn lîngă felinarul atîrnat de tavan și ziua ce trecuse i se părea tot așa de frumoasă ca și lemnul întunecat și lucitor pe care îl ţinea în mînă.

Cu vremea pierduse și socoteala zilelor — se culca cînd îi amorţeau palmele, aţipea și se trezea îndată, privea bucăţelele de lemn așezate pe vîrstac — nicioda­tă în viaţa lui de lemnar surcelele nu săreau așa de depar­te. Şi cînd a prins a se înmuia omătul, cînd pe la amia­ză se auzea picurînd din streașină, moșul a început a număra pe degete cînd a veni ziua în care va întoarce barda și va lucra numai cu muchia ei, adunînd sania. Rămăsese, după socoteala lui, puţin de tot, cînd într-o bună zi a bătut baba la ușă. Moșul i-a deschis. În drum sta un cal roib înhămat la o săniuţă și o femeie căra niște legături cu bulendre din casa lor în sanie.

—   Eu mă duc.

Moșul n-a înţeles. I-a spus, cercetînd o despicătură din ochi:

—  Vezi să nu pierzi cheia.

Dar baba nu se mișca din prag.

—   Ce mai stai?

—   Apoi, eu mă duc cu totul. Oi trăi la soră-mea. 

A lunecat despicătură din mîna moșneagului. S-a apropiat de prag, s-a uitat lung la faţa pe care o vedea de patruzeci de ani în fiecare zi. S-a înfiorat. Îl aștepta o viaţă atît de pustie fără faţa asta, fără mînile iestea. Apoi s-a uitat la sania care lucea desfăcută pe vîrstac. îl aștepta. Şi a înţeles moșul că fără babă i-a fi viaţa pus­tie — fără sanie, nici măcar pustie n-a fi. I-a spus blînd, cu același glas cu care-i vorbea săniei:

—   Aproape o mîntui... Poate chiar zilele iestea...  — Rămîi cu bine.

În ziua ceea moșul n-a mai lucrat. S-a culcat devreme, iar a doua zi cioplea la lumina felinarului, de parcă nu se întîmplase nimic. Tocmai spre amiază și-a adus aminte că-i vădăoi.

—   Ei, Dumnezeu cu dînsa.                                              ,

S-a dus și iarna asta, fiindcă îi venise vremea. S-a uscat ograda, și pe sub garduri au prins să răzbată colţișori subţirei de troscot. Şi într-o bună zi a scos moș Mihail afară tot-tot ce pregătise și a început a strînge sania. Lucra într-un fel de ameţeală. Atîta doar că deseori i se usca cerul gurii — pe semne, nu mîncase demult. Atunci lua ulciorașul cu vin, trăgea un gît și bărdiţa suna din nou, legînd bucată de bucată.

Pentru întîia oară s-au așezat tălpile săniei în dungă, apoi au apărut oplenele, coșul, dar moșul se străduia să n-o vadă în întregime — clipa asta o păstra pentru sfîrșit.

Spre amiază sania era gata. A adunat surcelele din jurul ei, a dus instrumentul în cămară și l-a așezat la locul lui. Apoi și-a aprins o lulea, a ieșit în prag, s-a reze­mat de ușor și s-a uitat la sanie. O săniuţă sprintenă sta în mijlocul ogrăzii, soarele se scălda în coșul ei, și sania lucea, de-ţi părea că s-a mai vărsat o picătură de lumină peste acest mult pătimit pămînt.

—   Îi frumoasă, bat-o pustia...

Şi s-a așezat pe prag — au venit bătrîneţile, nu mai poate. S-a uitat prin ogradă — o ogradă pustie, fără stăpîn. Un pom dezbinat lîngă gard — n-a avut cine să-l lege la vreme. Motanul ieșise din casă prin hogeag și acum, negru de funingine, flămînd, umbla pe acoperiș și mieuna la trecători.

S-a ridicat încetișor să-și vadă de treburi. Niște oa­meni treceau pe drum și s-au oprit pe o clipă lîngă poarta lui.

—   Ia te uită, măi!

—  Vrăjmașnică sanie.                                                      

—   Bunișoară, numai cînd a gătit-o! Cui îi trebuie?

Şi a zîmbit moș Mihail — sărmanul om surd, multe a mai pierdut pe lume! Şi-a ascuns sub căciulă cele cîteva șuviţe încleiate de sudoare și s-a apucat de lucru.

Spre sară a adunat frunzele măturate prin ogradă, le-a dat jos și, pe cînd sta într-un genunchi și le ameste­ca, iar i-a apărut acel ceva alb, sprinten și frumos. Un fior i-a scuturat umerii. Moșul s-a așezat.

—   Să știi că nu era sanie!

Şi iar l-a învăluit tulburarea ceea a tinereţii, făcîndu-l voinic cum nu era nici la douăzeci și cinci de ani! Apoi, zîmbind, a tot răscolit focul multă vreme, alegînd cîteva cuvinte, așezîndu-le în rînd, și, în sfîrșit, cînd au fost gata, le-a rostit:

—   Dacă nu era sanie, trebuie să fi fost căruţă. Căruţa-i mare lucru. O adevărată căruţă, o căruţă așa cum o vede el n-a fost încă pe lume.

Frunzele au ars, moșul s-a ridicat și a pornit spre casă.

—   Da baba s-a întoarce... Dacă, firește, nu s-o fi măritat!

1955