EVENIMENTUL ZILEI : 1 FEBRUARIE

Ion Luca Caragiale (n. 1 februarie 1852, Haimanale, județul Prahova, astăzi I. L. Caragiale, județul Dîmboviţa, d. 9 iunie 1912, Berlin) a fost un dramaturg, nuvelist, pamfletar, poet, scriitor, director de teatru, comentator politic și ziarist român, de origine greacă.

L-a cunoscut pe Eminescu cînd tînărul poet, debutant la Familia, era sufleur și copist în trupa lui Iorgu.

Cea mai realistă analiză psihologică a lui Eminescu i-o datorăm lui I.L. Caragiale care după moartea poetului a publicat trei scurte articole pe această temă: În Nirvana, Ironie şi Două note. Vă propunem un fragment din aceste amintiri.

În Nirvana de Ion Luca Caragiale

   Era o frumuseţe! O figură clasică încadrată de nişte plete mari, negre; o frunte înaltă şi senină; nişte ochi mari – la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru; un zâmbet blând şi adânc melancolic. Avea aerul unui sfânt tânăr coborât dintr-o veche icoană, un copil predestinat durerii pe chipul căruia se vedea scrisul unor chinuri viitoare.

–        Mă recomand, Mihail Eminescu.

Aşa l-am cunoscut eu.

Câtă filosofie n-am depănat împreună toată noaptea aceea cu nepregetul vârstei de şaptesprezece ani!

Ce entuziasm! Ce veselie!

Hotărât, închipuirea nu mă înşelase... era un copil minunat.

Într-o noapte mă pusese în curentul literaturii germane de care era încântat.

–        Dacă îţi place aşa de mult poezia, trebuie să şi scrii, – i-am zis... – Am aflat eu că dumneata ai şi scris.

–        Da, am scris.

–        Atunci, – şi mie-mi place poezia, deşi nu pot scrie, – fii bun şi arată-mi şi mie o poezie de-a ta.

  Eminescu s-a executat numaidecât. Era o bucată dedicată unei actriţe de care el era foarte înamorat...

De abia mai ţin minte. Ştiu atâta că era vorba de strălucirea şi bogăţiile unui rege sirian nenorocit de o pasiune contrariată... cam aşa ceva. Poezia aceasta îmi pare că s-a şi publicat prin ’68 sau ’69 în „Familia” din Pesta.

  A doua zi seara ne-am întâlnit iarăşi. Dar peste zi o nemulţumire intimă intervenise. Actriţa fusese foarte puţin mişcată de mâhnirea regelui sirian. Eminescu era de astă dată tăcut şi posomorât, vorbea foarte puţin şi contradicţia îl irita. În zadar l-am rugat să-mi mai arate vrio poezie sau să-mi citească tot pe aceea care o cunoşteam.

  L-am sculat. Se duse acum supărarea, ba era chiar mai vesel ca alaltăieri. Am petrecut toată ziua râzând, mi-a vorbit despre India antică, despre daci, despre Ştefan cel Mare, şi mi-a cântat doina.

  Îi trecuse ciuda regelui sirian acum se bucura în linişte de avuţiile şi strălucirea lui.

  Aşa l-am cunoscut atunci, aşa a rămas până în cele din urmă momente bune: vesel şi trist, comunicativ şi ursuz, blând şi aspru, mulţumindu-se cu nimic şi nemulţumit totodeauna de toate; aici de o abstinenţă de pustnic, aici apoi lacom de plăcerile vieţii; fugind de oameni şi căutându-i; nepăsător ca un bătrân stoic şi iritabil ca o fată nervoasă. – Ciudată amestecătură! – Fericită pentru artist, nenorocită pentru om!

  Primăvara următoare a plecat cu o trupă ambulantă de teatru prin Moldova. Am aşteptat toamna pe Eminescu în zadar – trupa s-a întors fără dânsul.

  Părintele lui, de fel din Botoşani, l-a regăsit pe excentricul fugar , şi mai cu binele, mai cu de-a sila, l-a luat acasă şi de acolo l-a trimis la Viena.

  Am văzut mai târziu „Ideal pierdut în noaptea unei lumi ce nu mai este...” Eminescu îşi ţinea făgăduiala: copilul creşte om mare.

  Mai în urmă, l-am întâlnit tot aici pe Eminescu cu un frate al lui, ofiţer. Plecau amândoi în străinătate, el la Viena, celălalt la Berlin.

  Militarul era frate mai mare; tot aşa de frumos, de blând şi de ciudat – o izbitoare asemănare în toate.

  Acela a mers la Berlin; în câteva luni a speriat Academia militară cu talentele-i şi a dat un examen care l-a făcut pe Mareşalul Moltke să se intereseze foarte de aproape de soarta lui; hotărât să-l ia pe lângă dânsul. Ca să-şi încoroneze succesul, militarul s-a dus acasă şi, fără să lase măcar o vorbă, s-a împuşcat.

  Peste mai multă vreme, când am vorbit cu Eminescu de trista împrejurare a militarului, el mi-a răspuns râzând:

  „Mai bine! Ăla era mai cuminte ca noi!”

Peste câţiva ani a venit în Bucureşti tata lui Eminescu. Era un bătrân foarte drăguţ, glumeţ şi original. Făcuse o bună afacere şi venise să-i cumpere fiului haine şi ceasornic şi să-i dea „din viaţă” o sută de galbeni, partea lui de moştenire din averea părintească.

  L-am întrebat atunci pe Eminescu dacă mama lui trăieşte. Mama murise, dar, după aerul posomorât cu care mi-a răspuns, am înţeles că de moartea ei se leagă nişte amintiri mai crude decât ca de o moarte normală, nu numai dureroase, dar şi neplăcute.

  Am aflat apoi că o soră a lui, care-l iubea foarte, trăia retrasă într-o mănăstire: biata fată era paralizată din copilărie.

  Şi au fost oameni, nu de rând, oameni de seamă, cărora le-a plăcut să facă sau să lase a se crede că nenorocirea lui Eminescu a fost cauzată de vicii.

  Era, într-adevăr un om dezordonat, dar nicidecum vicios. În lumea asta, mulţimea celor de rând crede că plăcerile materiale ale vieţii sunt privilegiul lor exclusiv şi că oameni rari nu au voie să aibă şi ei defecte.