George
Coșbuc
20
septembrie 1886 – 9 mai 1918
„Coșbuc este, poate, cel mai dificil poet
român. Ne gândim la o dificultate de un tip aparte care nu se referă la puterea
noastră de a-l înțelege și de-al simți, ci la lipsa unor criterii ferme prin
care să-i evaluăm originalitatea.‟
Coșbuc, George (1866, Hordou / Năsăud – 1918,
București), poet, traducător. Al optulea din cei nouă copii ai preotului
greco-catolic Sebastian Coșbuc și al Mariei (n. Avram). Primele clase și
gimnaziul, la Hordou și Năsăud. Trecându-se peste restricțiile statului, G.
Coșbuc este admis în 1882 membru extraordinar al societății de lectură Virtus
Romana Rediviva. În revista-manuscris al societății, Musa someșeană, își publică,
între 1882-1884, cele dintâi poezii. Ca elev la liceul românesc din Năsăud a
scris aproximativ 200 de poezii. În iunie 1884, contrar dorinței părinților săi
de a deveni preot, se înscrie la Facultatea de Filozofie și Litere din Cluj,
ale cărei cursuri le frecventează până în 1886. Începe să versifice basme și
anecdote auzite la Hordou, Telciu și Năsăud, cât și în satele pe care le
cutreieră în acești ani. În decembrie debutează în Tribuna lui Slavici cu
snoava versificată Filozofia și plugarii, semnată C. Bocșu, de fapt o anagramă
sub care va mai publica o vreme. În Familia lui Iosif Vulcan, 1885, îi apar
două poezii: Două întrebări și Unde zbor, semnate tot C. Bocșu. Continuă
colaborarea la Tribuna care-i tipărește trei balade de inspirație populară: Blăstăm
de mamă, Pe pământul Turcului, ambele apărând în broșură, în Biblioteca
poporală a Tribunei, și Angelina. Începe să traducă Divina comedie de Dante
Alighieri (1886). În luna august, anul următor, în urma chemării lui Ioan
Slavici, pleacă la Sibiu fiind redactor la Tribuna. Perioada petrecută la Sibiu
(1887-1889) se dovedește a fi cea mai fertilă din viața sa. Apar Nunta Zamfirei
(care se bucură de un deosebit succes), Rada, Numai una, Fata morarului, Nu
te-ai priceput ș.a. Chemat de Titu Maiorescu, pleacă la București, unde va
rămâne tot restul vieții. În viziunea criticului, G. Coșbuc era un continuator
al poeziei eminesciene. În 1891 publică, în Tribuna, Pe lângă boi; Trei, Doamne
și toți trei; Rea de plată ș.a. Debut editorial cu Balade și idile (1893).
Este, un timp, profesor. Împreună cu Slavici și Caragiale editează revista
Vatra. Foaie ilustrată pentru familie (1894) în paginile căreia va publica: Noi
vrem pământ!, Mama, Lupta vieții, In opressores, Pașa Hassan ș.a. În 1896 apare
vol. Fire de tort ( a doua ediție în 1898). Traduce Eneida de Virgiliu,
Georgicele de Ovidiu, Mazepa de Byron, Antologia sanscrită și Sakontala. La
propunerea lui B.P. Hasdeu i se oferă premiul Academiei pentru traducerea
Eneidei, iar în 1898 este ales membru corespondent, apoi membru activ al Academiei Române (1916). Este codirector (Alături de Alexandru
Vlahuță) al revistei Sămănătorul (1901), dar ambii se retrag în anul următor,
în favoarea lui Nicolae Iorga. În ianuarie 1918, în paginile revistei Scena
apare ultima poezie a lui G. Coșbuc – Vulturul. La 9 mai se stinge subit din
viață. A fost înmormântat la cimitirul Bellu. La înmormântare au fost prezenți:
Ioan Slavici, Bogdan Duică, Iuliu Moisil, Gala Galaction ș.a.
Sintagma „poet al țărănimii‟, lansată de criticul Constantin
Dobrogeanu-Gherea în momentul când G. Coșbuc era oarecum minimalizat de
Maiorescu și cercul Junimii, trebuie înțeleasă printr-un complex de
semnificații, adăugat cu timpul la denotația ei originală. Țăranul lui G.
Coșbuc trăiește într-o atmosferă religioasă (poetul era greco-catolic), dar
fără aureola creștină a săteanului lui Nichifor Crainic; în mod echivalent
deslușește ritualitatea mitologică a acțiunilor sale existențiale în
comunicarea cosmică, dar nu ajunge la înțelegerea sacralității mitului, deși nu
putea avea proprietatea termenului. Citit prin urmașii săi, el este poetul unor
mari potențialități, deschis unor continuări virtuale și conținând latența unor
noi semnificații și chiar prefigurarea unor alte structuri poetice – prin
radicalizare, firește – care vor face emulație în viitor. Ion Negoițescu a
simțit în poezia sa prevestiri argheziene și bacoviene. Marea descoperire a lui
G. Coșbuc rămâne sublimarea unei conștiințe colective generate de ritualizarea
existenței în mijlocul naturii aproape sălbatice. Modul de percepție este însă
al unui rafinat care decupează în mediu senzații plastice. Poemele (Vara,
Doina) în care încearcă să codifice elementele naturale, ori conversează cu
abstracțiunile, scrise, probabil, sub influența simbolismului, pe care îl
ignora, nu prea au plăcut criticii, dar au astăzi acceași circulație ca
romanțele și pastelurile. În prima și ultima strofă din Doina, sub coaja
lamentației se poate desluși elegia eroică a lui Octavian Goga: „Copilo, tu
ești gata / De-a pururea să plângi! / Și când ești tristă, Doino, / Tu inima ne-o frângi. / Dar nu știu cum, e
bine / Când plângi, că-n urma ta / Noi plângem toți, și-amarul / Mai dulce ni-e
așa. / Și toate plâng cu tine / Și toate te-nțeleg, / Că-n versul tău cel jalnic / Vorbește-un
neam întreg.‟ (...). G. Coșbuc trebuie asociat unui clasicism extrem de
elaborat și trebuie atașat aceleiași serii tipologice cu Eminescu și Caragiale.
Pe de altă parte, ideea că ar fi și un anticipator al poeziei moderne este
excesivă. Sigur, cutare vers poate să amintească de „cromatismul monoton‟
bacovian sau în cutare strofă se pot depista „metrica lui Argezi, viitoare
tipuri de sintagme poetice, procedee sintactice inconfundabile‟ (Ion
Negoițescu), dar asemenea conexiuni anticipative rămân nerelevante deoarece
„descoperirile‟ lui Coșbuc rămân absolut izolate și întâmplătoare. Mai
interesant este cum se insinuează în orizontul coșbucian „sufletul satului‟,
dimensiunea arhetipală, „forțele stihiale‟, viitoare concepte metaforice
blagiene, definitorii pentru „spațiul mioritic‟, căci universul poetic
coșbucian rămâne un eșantion din marele spațiu mioritic. „Lumea lui Coșbuc este
un spectacol inventat, de la ceremonialul general-uman, nunta ori moartea și
feeria arhaic-infantilă, hibernală sau estivală (Iarna pe uliță, Noapte de
vară) până la feericul pur (Nunta în codru). Deși pare prea puțin organizat și
omogen, universul său are, totuși, o obsesie centrală, și anume aceea a
soarelui conceput ca ființă mitologică. Soarele este o zeitate păgână coborâtă
într-un spațiu de familiaritate elementară, de intimitate. Îi lipsește misterul
stihial și, de aceea, apare în toate succedaneele sale posibile. Este atât
astrul tutelar (implicând o morală a binelui în lupta pe care o dă cu
întunericul care ar însemna răul), cât și îndrăgostitul galant și manierat ori
seducătorul versat. Prezența sa este umanizată și potolită. Procedeul acesta al
deghizării elementelor naturale rămâne mecanismul central ce transformă
mitologia într-un spectacol plin de grație și de vervă și care, de fapt, îl
îndepărtează pe poet de miturile naturiste‟ (Petru Poantă). De obicei, minimalizat
prin comparație cu Eminescu și făcut superior lui Alecsandri, Coșbuc nu poate
fi judecat decât în raport cu el însuși; adică raportând realitatea poeziei cu
proiectul de mitologizare a spațiului rustic, cu partitura inițială de
constituire a unui patrimoniu de arhetipuri ale existenței românești
tradiționale.
Sursa:
100 cei mai mari scriitori români /
Coordonator Mircea Ghițulescu. – București: Editura Lider, 2005. – 355 p.
Publicat: Irina Țurcanu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu