Alexandru Macedonski
14 martie 1854 – 24 noiembrie 1920
Poetul simțurilor și „magicianul verbului ‟,
„cel dintâi poet modern‟.
Personalitate
culturală și artistică controversată, Al. Macedonski este unul din marii poeți
ai literaturii române. Creația sa de esență romantică, cu nuanțe
simbolist-parnasiene, constituie o tranziție spre modernism. Macedonski este
cel dintâi în literatura noastră care „a ajuns în chip conștient la principiul
că poeziei îi aparține domeniul simțurilor‟ (T. Vianu)
Alexandru Macedonski s-a născut la 14 martie
1854 la București. Fiu de militar (maior, general, șef al statului-major sub
domnia lui Al. I. Cuza), Macedonski descinde pe linie paternă dintr-o familie
din sudul Dunării, iar după mamă se trage dintr-o veche familie olteană. De la
tata Alexandru moștenește temperamentul impulsiv, iar de la mama – firea sensibilă
și visătoare. Tatăl său moare subit în 1869, lăsându-și soția cu patru copii:
trei băieți și o fată, Caterina.
Primele cunoștințe le obține în familie,
urmându-și studiile la Craiova. După clasa a V-a de liceu, întreprinde o
călătorie la Viena și în Italia (1870-1871). Începe să scrie primele versuri.
În 1871-1872 face studii la un pension particular. Se înscrie la Facultatea de
Litere din București, dar nu urmează cursurile universitare.
Alexandru își petrece o parte din copilărie
la moșia părintească Pometești din comuna Adâncata, rămasă ca moștenire surorii
sale. Familia trăind dintr-o pensie modestă, cunoaște primele privațiuni,
accentuate după ipotecarea și pierderea moșiei în 1877. Tânărul se confruntă cu
o existență hărțuită de lipsuri, datorii, licitații, despăgubiri prin justiție.
etc.
În 1870 publică prima sa poezie – Dorința poetului. Debutul său editorial
este marcat de apariția volumului de poezii Prima
verba (1872). Al doilea volum – Poezii
a fost tipărit în 1882, urmat de Excelsior
(1895), Bronzes (1897, în limba
franceză), Cartea de aur (1902), Flori sacre (1912). A scris romanul Thalassa și a publicat romanul Le Clavaire du feu (1906, în franceză),
la care a lucrat peste zece ani. A tradus din Byron, Goethe, Lamartine, Musset.
A scris câteva drame (Saul, Moartea lui Dante).
Postum au apărut volumele de versuri Poezii
alese și Cartea Nestematelor, în
care sunt incluse ciclurile Excelsior,
Flori sacre, Poema Rondelurilor.
După 1870 se încadrează în viața publică și
ziaristică: colaborează la câteva periodice, scoate ziarul Oltul (1873), publică articole antimonarhice. În 1875 este arestat
și deținut la Văcărești. Achitat un an mai târziu, își reia activitatea,
scoțând mai multe publicații, toate însă efemere. În 1878 ține o conferință la
Ateneul Român: Mișcarea literară din cei
din urmă zece ani. Își continuă atacurile contra dinastiei domnitoare
Hohenzollern.
În 1880 întemeiază revista Literatorul, pe care o conduce (cu unele
întreruperi) până la sfârșitul vieții. Numeroși poeți celebri (Alecsandri) sau
debutanți (Petică, Anghel, Pillat, Arhezi) publică în Literatorul. Apar numeroase disensiuni, polemici, scandaluri.
Astfel, Macedonski se pronunță contra lui Caragiale, Alecsandri, Eminescu și
altor scriitori ai Junimii. Își
atrage ostilitatea multor confrați și colaboratori.
În 1883 Macedonski se căsătorește, ulterior
născându-i-se cinci băieți. Se autoexilează la Paris, unde fregventează
cercurile literare, contactează simboliștii și scrie în limba franceză. Îl
descoperă și îl admiră pe Ch. Baudelaire, marele poet al simțirilor, care îi
influențiază creația ulterioară.
În 1886 se reîntoarce în țară și încearcă să
reînvie Literatorul – revista și
cenaclul, care devin tribună a simbolismului. Concomitent, publică cronicile Viața bucureșteană, articole
antimonarhice, lansează un manifest simbolist. Continuându-și existența plină
de privațiuni și disensiuni, Macedonki este implicat în mai multe afaceri
scandaloase, cum ar fi susținerea campaniei lui Caion contra Caragiale,
epigrama publicată contra lui Eminescu. Este nevoit să plece din nou în Franța,
unde rămâne până în 1913. La izbucnirea războiului, face declarații
antifranceze și scoate un ziar progerman. Atitudinea sa civică îi atrage noi
neplăceri. Propunerea de a-l alege membru al Academiei Române este retrasă.
La 24 noiembrie 1920, se stinge din viață la
București, în locuința sa de pe Calea Dorobanți, lăsându-și moștenirea literară
la judecata posterității.
Creația poetică poartă amprente biografice: „Din
averea strămoșească astăzi nu mai am nimic‟; „Casa de pe muchia verde, cu
obloane colorate, / Pomii cei sădiți de tata și iubitele lui flori‟; „Paștele
cu ouă roșii sub același scump cămin / Ne strângea pe toți copiii‟; „Iar cu
zilele răpuse, chiar pe tata l-am pierdut‟; „Am cinci copii – Speranța mi-am
pus-o în ei toată‟.
Gonit din sfera
poeziei sublime, întemnițat în propriile sale suferințe pământești și
spirituale, Macedonski își revarsă zbuciumul și deznădejdea în versuri: „Și nu
mai cred acuma în rău, și nici în bine... / În portul disperării furtuna m-a
băgat‟ (Noaptea de septembre), „Și-au
zis: ‒ e singur – e pierdut. / Asupra mea se năpustiră... / Onoarea mea o
nimiciră, / Am sângerat, dar am tăcut. /
Mă înjosiră, mă loviră, / Cu mici, cu
mari mă răstigniră; / ... O țară-ntreagă s-a-ntrecut / Să-mi dea venin ‒ și
l-am băut.‟ (Psalmi moderni); „Tot
ce-aș vrea ca mângâiere într-a mea dezmoștenire / E să mi se țină-n seamă că am
plâns ș-am suferit; / Bun că m-am născut în lume și că lumea m-a-nrăit! /
Urgisit de cer și oameni, le-am răspuns prin urgisire! / Am fost paria-n
mijlocul țării mele. M-am luptat / Corp la corp cu traiul zilnic și cu soara
nempăcată, / ... fără-nvins a mă fi dat!‟ (Mângâierea
dezmoștenirii). Macedonski suferă de cruzimea omenească, de nedreptatea
socială, adresându-se cu îndemnul: „Veniți curați în lume, ieșiți din ea
curați!‟ (Accente intime),
definindu-se cu sinceritate și măiestrie: „Prea bun am fost pentru pământ, /
Prea rău sunt încă pentru ceruri‟ (Mă uit
la cer).
Poezia lui Macedonski este descriptivă și
muzicală. Poetul creează imagini de o plasticitate neasemuită și de o cromatică
abundentă, adăugându-le arome și melodii: „Pe dealuri clasice s-arată fecioare
în cămăși de in, / ce-n mâini cu
amforele goale își umplu ochii de senin‟; „Se lumină întinsa noapte de poleieli
mângâietoare, / Și astăzi e parfum de roze și cântec de privighetoare‟ (...)
În centrul creației lui Macedonski se află Nopțile (Noaptea de noiembrie, Noaptea de decemvrie, Noaptea de mai) și Rondelurile. Fiecare poem din seria Nopților este scris într-un stil
deosebit: Noaptea de noiembrie este
considerată un poem naturalist, Noaptea
de decemvrie – simbolist, iar Noaptea
de mai – ditiramb pe tema Primăverii – simfonie pură, cu elemente
parnasiene, clasice, simboliste. Poetul Ion Pillat considera că Noaptea de decemvrie poate fi pusă
alături de capodoperele literaturii române Miorița,
Luceafărul și Călin ale lui
Eminescu, Zburătorul lui
Heliade-Rădulescu.
Rondelurile
creează un univers al liniștii absolute, delicat și armonios. Poema
rondelurilor constituie „unele din cele mai nobile pagini ale întregii
intelectualități și sensibilități naționale. Ea fixează poetului locul lui de glorie
alături de Eminescu, în poezie‟ (N. Davidescu).
Plăceri barbare
și simțuri rafinate, disperare și optimism tragic, idealuri romantice și
realități calmante, ecouri de ură și euforii muzicale, plastice, aromatice,
toate acestea se regăsesc în creația poetică macedonskiană.
Cu tot caracterul inegal al operei sale,
Macedonski este un nume în poezia română, prin energicele sale avânturi în
sfere poetice superioare.
A scris versuri nu doar ca poet, ci și ca
artist plastic, muzician, conferind poeziei culori și sonorități inexistente
până la el. Macedonski revoluționează versificația, conferind versurilor sale o
muzicalitate deosebită „Am crezut mai drept a restabili armonia rimelor, și de
aceea am cerut cel puțin două litere finale identice‟, scrie poetul în Literatorul. Utilizează diverse procedee
muzicale, dintre care cel mai fregvent este refrenul. Armonia muzicală a
versurilor sale rezultă din repetarea primului vers la sfârșitul strofei, a
unor altor versuri care revin de mai multe ori, dintr-o alternanță de refrene
între care sunt prinse versurile repetate.
Macedonski își explica viziunea poetică în
prefața la volumul său de Poezii
(1882) : „Ceea ce pot să afirm e că tot ce am scris, am simțit, și dacă
simțirile mele s-au întreciocnit, aceasta dovedește că poetul nu poate să fie
reprezentantul unei singure idei, ci că el trebuie să reprezinte ideile
întregii omeniri. Scopul meu va fi atins dacă din întreciocnirea de care am
vorbit va putea să scapere Lumina, Binele și Adevărul‟.
Recunoscut azi drept figură marcantă a
poeziei, Macedonski a fost criticat de contemporanii săi. Poetul era prea
orgolios să accepte atitudinea, uneori disprețuitoare, considerând profetic că
îi aparține viitorul: „Dar când patru generații peste moartea mea vor trece, /
Când voi fi de-un veac aproape oase și cenușe rece, / Va suna și pentru mine al dreptății ceas
deplin...‟
„Macedonski e un
poet de aripi mari, de patos, de altitudini. Ceva din solemnitatea
străfulgetoare a lui Dante, din sălbăticia lui Byron, din jovialitatea mistică
a lui Blake, trece fără a ajunge la desăvârșire în poezia lui ‟ (G. Călinescu)
Sursa:
Scriitori români
notorii: Viața. Activitatea. Opera / alcăt. : Angela Lungu, Cristina Bujor. –
Ch.: Epigraf, 2006. – 112 p.
Publicat: Irina Țurcanu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu