Luna ianuarie este generoasă pentru
cultura română, căci ne-a dăruit trei
mari scriitori - Mihai Eminescu, născut la 15 ianuarie 1850, Ion Luca
Caragiale, care a văzut lumina zilei la 30 ianuarie 1852, şi Ioan Slavici,
născut la 18 ianuarie 1848.
Destinele
acestor mari scriitori s-au intersectat mereu, fiind foarte apropiaţi
sufleteşte, având acelaşi cult al valorilor şi dragoste pentru limba română.
Eminescu şi Caragiale
Întâlnirea
dintre Eminescu şi Caragiale s-a produs când Eminescu era sufleur la Teatrul
Naţional, iar Caragiale urma cursurile de declamaţie ale unchiului său,
Costache Caragiale. Acea întâlnire este admirabil evocată în articolul-necrolog
scris de I.L.Caragiale şi publicat în ziarul Contemporanul la moartea lui Mihai Eminescu: Era o frumuseţe. O figură clasică încadrată de nişte plete mari, negre,
o frunte înaltă şi senină; nişte ochi mari - la aceste ferestre ale sufletului
se vedea că cineva este înăuntru; un zâmbet blând şi adânc melancolic. Avea
aerul unui sfânt tânăr coborât dintr-o veche icoană, un copil predestinat
durerii, pe chipul căruia se vedea scrisul unor chinuri viitoare.
S-au
reîntâlnit după mai mulţi ani în redacţia ziarului Timpul, la reuniunile Junimii
şi în multe alte împrejurări.
Activitatea
redacţională a fost abordată cu multă responsabilitate, atât de unul cât şi de
celălalt. Nu de puţine ori se purtau dispute aprinse asupra conţinutului unor
materiale, corectitudinii scrisului. Acurateţea şi expresivitatea cuvântului scris
erau la mare atenţie. Eminescu avea cunoştinţe vaste în domeniul literaturii
universale şi naţionale. Cunoştea limba vechilor cărţi bisericeşti şi a
cronicilor. Caragiale avea simţul limbii şi cunoştea limba vie care se vorbea
în toate zilele. Slavici scria: Caragiale
n-ar fi putut însă să fie ceea ce a fost
dacă n-ar fi trăit o parte din viaţa sa împreună cu Eminescu, care pentru
dânsul era o nesecată comoară de ştiinţă şi de îndemnuri binevoite. Se
poate spune, susţine Slavici, că desăvârşirea personalităţii lui Caragiale se
datorează, în bună parte, cunoştinţelor receptate de la Eminescu. Dorind să
afle cât mai multe lucruri de la Eminescu, Caragiale îl provoca în fel şi chip:
Măi, îi zicea lui Eminescu, drep să-ţi
spun, mie Kant al tău mi se pare moftangiu. Indignat că îndrăzneşte să
vorbească astfel despre Kant, Eminescu îi vorbea ore în şir despre filozof. Aşa s-a îndrumat I.L.Caragiale spre desăvârşirea
fiinţei sale, ca să ajungă, în cele din urmă, dăscălindu-se însuşi pe sine unul
dintre cei mai luminaţi între contemporanii săi, scria Ioan Slavici.
Eminescu
şi Slavici
Eminescu
şi Slavici s-au cunoscut pe când erau studenţi la Viena. Despre această
perioadă Slavici îşi aminteşte: ... Nu
era zi fără să ne întâlnim şi toate orele libere le petreceam împreună. În urma
sfaturilor lui am început să citesc româneşte, m-am deprins încetul cu încetul cu rostirea literară a vorbelor şi am scris,
cum zicea el, în şirieneasca mea, mai întâi comedia Fata de birău, apoi
povestea Zâna zorilor şi în cele din urmă Noi maghiarii. Dearece eu nu eram în
stare să scriu corect, el îmi copia manuscrisele cu multă discreţie şi le
trimitea la Convorbiri literare.
Aceste
legături au durat toată viaţa, cei doi scriitori fiind mereu unul în preajma
celuilalt. La chemarea lui Slavici, Eminescu vine la Bucureşti la ziarul Timpul. Aici se reîntâlneşte cu
I.L.Caragiale, scriind împreună cele mai strălucite pagini de jurnalistică.
Slavici scria: Eminescu, om avântat, de o
fire impulsivă, cu mintea luminată, cu sufletul plin de duioşenie şi cu o
extraordinară cultură generală, era nesecat în gândire, iar Caragiale, care
puţine învăţase, dar pentru toate îşi avea mintea deschisă şi toate era în
stare să le înţeleagă din puţine vorbe, era încântat şi sta în faţa lui cu ochii
scrutători, care toate vrea să le afle.
Selecţie: B. Olesea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu