Națiunea mea, îmbracă
doliu!...Literatura noastră, jelește!... Poezie română, plânge!
Vi s-a dărâmat o
columnă, vi s-a stins un luceafăr, vi s-a răpit o podoabă…
Genialul poet Mihai
Eminescu a încetat din viață.
Nu ne-a venit neașteptată știrea aceasta, căci
de timp îndelung cu palpitările inimii petreceam agonia poetului și cu răsuflarea
oprită citea orice informație despre boala-i incurabilă ; cu toate
acestea acum, după ce catastrofa cumplită a izbucnit, când vedeam că ceea ce a
fost inevitabil a urmat, un fior ne cuprinde și-o jale adâncă ne
stoarce lacremi din ochi…
A avut și el soarta celor mai
mulți poeți mari. A făcut
gloria națiunii sale,
dar a fost și a rămas
sărac, a trăit luptându-se cu lipse materiale și a murit în
mizerie...
Geniul lui nemuritor
s-a stins într-un spital, într-o cameră obscură, părăsit de toți, fără să vie cineva
a-i da cele din urmă mângâieri în starea-i nenorocită, fără să aibă un prieten
care să-i ție lumina,
când marele său spirit avea să părăsească corpul-lut, fără să se găsească o
mână care să-i închidă pleoapele amorțite pentru totdeauna…
După moarte i s-a
făcut paradă. Înmormântarea-i a fost strălucită. La mormântul lui s-au ținut cuvântări.
Guvern și societate,
presă și oameni de
litere, i-au adus onorurile. Lui Bolintineanu și altora nici măcar
atât nu l s-a făcut. Ce-i dreptul, nici în numele Academiei, nici în al
Atenului, nici în al poeziei române nu s-a rostit nici un discurs: dar totuși s-a făcut ceva care
ne îndeamnă a crede, că și noi românii începem să ne stimăm bărații, cel puțin după moartea
lor.
În doliu general,
Familia încă își are partea
sa. Căci după cum se știe, noi am întrodus pe Eminescu în literatură și tot la noi s-a
reîntors în culmea gloriei sale, cu 7 din cele de pe urmă și mai admirabile
poezii lirice ale sale. Aici i-a fost leagănul și mormântul. De aceea
consacrăm întreg numărul nostru de acum memoriei sale neuitate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu