DELFINUL de GEORGE MENIUC

George Meniuc s-a născut la 20 mai 1918, în oraşul Chişinău, şi s-a stins din viaţă la 8 februarie 1987.

Unul dintre fruntaşii literaturii române din Republica Moldova, care şi-a început activitatea în condiţiile anilor ’30 în cadrul României, George Meniuc s-a manifestat în toate genurile literare. Cu excepţia dramaturgiei, toate celelalte i-au fost favorabile. Inclusiv cititorii începători găsesc în moştenirea rămasă de la scriitor cărţi interesante şi incitante: Povestea Vulpii (1963), Prichindel (1969) şi, în chip deosebit, La balul coţofenei (1969). S-a impus cu toată puterea unui talent viguros în poezie (Balade şi sonete, 1955; Poeme, 1957; Versuri alese, 1958;Vremea Lerului, 1969; Toamna lui Orfeu, 1983; Preludiul Bucuriei, 1988 ş. a.), în proză (Nuvele, 1961;Ultimul vagon, 1965; Disc, 1968; Delfinul, 1969 ş. a.) şi în eseistică (Imaginea în artă, 1940; Iarba fiarelor,1959; Eseuri,1967 ş. a.). A fost distins cu Premiul de Stat al Republicii Moldova (1972). Ion Ciocanu

Centrul Academic Eminescu a inițiat proiectul OPERA SOLICITATĂ CONTEAZĂ. În scopul unei deserviri eficiente și receptive vă punem la dispoziție unele opere pe blogurile noastre: http://bibliografiicaie.blogspot.com/; http://centruleminescubm.blogspot.com/; http://orapovesteicaie.blogspot.com/

Lectură plăcută! 

 George Meniuc

DELFINUL

De cinci zile încoace, Dicomens o caută pe Ursula. O caută prin marile noianuri de apă, pe lîngă țărmuri, în golfuri, o caută pretutindeni. Trimitea semnale disperate tocmai în Marea Neagră, totodată și în aceea Roșie, și în acea Albă, și în acea Egee, și în acea de Marmură: primea răspunsuri contradictorii și vagi. Chiar și Hardus, bătrânul delfin ce înfruntă stihia mării atîtea zeci de ani, cînd a auzit de Ursula, n-a găsit dezlegarea cea mai bună, ci a mormăit ceva prin somn, în doi peri. Iar vicleanul de Zbrog, după năravul său zeflemitor, fluierat a pagubă: cică așa și pe dincolo, Ursula o fi nimerit în mrejele pescarilor, acum o admiră publicul la circ sau la menajerie. Cu toate acestea, Dicomes rămînea la convingerea că într-o zi o va auzi pe Ursula, îi va desluși vocea, dintr-un meleag de apă.

El parcurgea întinderi vaste, năboite de talazuri sau calme, însorite, se cufunda în adîncuri, se strecura printre alge. Îi urmărea rîsul de ștrengăriță al Ursulei, ce-i trezea în toată făptura un fior de neconceput. Ochii el catifelați, mîngăietori, parcă îi răsăreau mereu dintr-o bulboană misterioasă. Totdeauna îi făcea plăcere s-o vadă, candidă și sprintenă, lîngă el. (Acum înota singur, n-avea bucuria valurilor și dacă înghițea vre-un pește, îl înghițea fără poftă). Odată se opri lîngă niște stînci și căscă gura distrat. O sepie îl împroșcă cu cerneală în ochi, de-a trebuit să și-i spele vre-o cîteva vrîste de înot. Ieși la la suprafață – tocmai cerul era senin – ar fi tras un pui de somn la căldura soarelui. Dar își puse înotătoarele în mișcare și o luă spre Marea Nordului. Poate, aici, prin lungile și întortocheatele fiorduri, o fi adus-o pe Ursula cheful hoinărelilor.

Prin amintiri îi trecea ca o umbră diafană silueta Ursulei, pe care ar fi recunoscut-o dintre sute de afaline. Curios lucru, ființa dragă ți-a dispărut în zare, însă indefinitul dor o scoate în fața ochilor tăi. Ursula l-a făcut să înțeleagă multe lucruri pe care înainte le trecea cu vederea. Diminețile, în deosebi, erau nespus de atrăgătoare cînd apa, mai străvezie decît oricînd, scăpăra în lumină. Pluteau alături, cu capetele rezemate de auroră. Ursula se juca și rîdea din spumele sclipinde ale mării învolburate, și de rîsul ei se trezea pînă și calcanul de pe fundul cu mîl.

Într-o seară au nimerit pe cărarea lunii, înotau amîndoi pe aceeastă cărare de vrajă, din ce în ce mai departe, spre gura aceea galbenă, înflăcărată, ce se deschisese la orizont. Ursula plutea încet, visătoare de pe cap îi lunecase un val de lumină, pe spinare îi tremurau mii de scîntei minunate. Dicomes ne se sătura privind-o. El a înțeles atunci că fără Ursula nu mai poate trăi. Era o seară de basm cînd Dicomes îi mărturisi tot ce avea pe suflet, cînd stelele din bolțile cerești se răsfrîngeau în valuri, zburdau ca niște peștișori de aur.

Dar și noaptea aceea de vară cu văpăi zdrobite pe întinderea mării! Tot cîrdul de delfini ieșise la plimbare. Apele fluoriscente se legănau abia simțite. Miriade de organisme c-un licăr de lumină în ele se răspîndiră în largul mării. Aceste luminițe neobișnuite aveau o nunță albăstrie, ca și cum vopseaua cerului căzuse peste ele. Ursula plutea ca o faclă aprinsă. Plutea pe urmele luminiscente ale unui vapor transatlantic. Pe neașteptate se întoarse către Dicomes și îi strigă a mirare: „Vai ce ochi înfigurați ai, Dic, parcă-s două făclii!” El a crezut-o, n-avea încotro. „Dar tu ce încîntătoare ești, Ursula, toată de mărgean!”. Ea clătină din cap: „Dic, îmi spui și zi și noapte același lucru”. Pleoscăi din coadă, deși orice laudă îi aducea plăcere. Dic îi era drag. Pînă la revărsat de zori au făcut ghidușii, s-au jucat în mare, au înghițit o mulțime de peștișori. Cînd au apărut pescăruși, i-au întîlnit cu binețe vesele. Dimineața Dicomes, aruncă o privire în oglinda apei și nu descoperi făcliile,  în schimb își văzu ochii mari și blajini.

Și prin ținutul fiordurilor odată împreună. Ursula se zbenguia dintr-un fiord în altul. Vioaie, ușoară, ca o caravelă cu pînzele în soare, lunecînd pe talazuri. Totul îi bucura aici, numai apa era cam rece. Munții abrupți se profilau pe cer, brazii își aruncau umbra lor metalică pe ape. Nimic nu s-a schimbat de atunci, domnește același farmec. Dicones revedea locurile cunoscute și era mîhnit că înoată în singurătate. Dacă ar avea putință, ar cutreiera prin munții cea înalți și tăcuți, cu spinările zbîrlite ca o perie. Dar el trăiește în lumea lui, între hotarele ei, peste care nu se trece. Dincolo sunt alte legi, nu ca în oceane și mări. Nici cei de dincolo, din lumea lor stranie, terestră, nici cei de mai încolo, din lumea lor boltită, aeriană, nu-și pot schimba traiul cu aceștea de aici, din lumea acvatică. Fiecare cu lumea și traiul său. Ce-i drept, numai omul cutează să cucerească lumile de-a valma, cîteștirele odată.

Dumitru Matcovschi - drum poetic prin timp

Prezenţă complexă şi neordinară în viaţa literară din Republica Moldova, poet, prozator, dramaturg, publicist, Dumitru Matcovschi este un scriitor cu largă audienţă la public, cunoscut atât prin cărţile sale, cât şi prin angajarea vie în bătăliile pentru spirit, pentru renaşterea naţională din anii '80 - '90.

dr. hab. Eliza Botezatu

AUREL DAVID - PICTORUL UNUI DEMIURGOS

"... am fost animat doar de întenţia să-mi exprim, prin ceia ce-mi stă în puteri, recunoştinţa şi preţuirea faţă de cel ce a fost şi a rămas pentru noi Eminescu..."    

Aurel David

    Aurel David s-a născut la 18 iunie 1934, în familia publicistului şi bibliografului Alexandru David. Studiază la Şcoala de Arte Plastice "V. Suricov" din Moscova (1960).

         S-a realizat în domeniul portretisticii. La muzeul republican de literatură "D. Cantemir" se păstrează  portretele mai multor scriitori executate de A. David: Al. Donici, S. Vangheli, L. Damian, I. Bolduma, P. Darienco, A. Marinat ş.a. S-a remarcat  mai ales prin stampa "Mihai Eminescu"- binecunoscutul Arborele Eminescu (48x44 cm), creată de pictor în 1967, la doar 30 de ani. Realizată în tehnica linogravurii policrome, tirajată şi larg difuzată în original, a devenit cea mai cunoscută lucrare de artă grafică din Republica Moldova. În mod similar, simbolistic, a conceput mai târziu  chipul lui L. Tolstoi şi Al. Puşkin, conturate însă prin configuraţiile unei flăcări.

         Aurel David este auturul unor tablouri tematice, printre care "La culesul viei", "Răsărit de soare","În livadă","Amiază","Dimineaţa" etc.

A creat şi compoziţii monumental - decorative (mozaicul "Plugarul în Univers" pe faţada Centrului Republican al Tineretului, mozaicul de la Uniunea Scriitorilor).

Începând cu 1960 lucrările sale sunt expuse la majoritatea expoziţiilor de pictură grafică din Chişinău, precum şi în Moscova, Sankt - Petersburg, Vilnus, Tallin, Minsk, etc.

         Operele sale se află în fondurile Muzeului Naţional de Artă, Asociaţia "Arta", la Muzeul Literaturii Române "M. Kogălmiceanu", în colecţii particulare.

În iunie 1984, la doar 50 de ani împliniţi, Aurel David pleacă spre "tărâmul neuitatelor umbre", lăsând după sine creaţii de o incontestabilă valoare, care, fără îndoială, ţin de tezaurul clasic al artei plastice contemporane.

         Post-mortem, Aurel David devine Laureat al Premiului de Stat (1990). Şcoala din satul său natal Bardar îi poartă numele.

     Un omagiu, şi o înaltă apreciere i-o aduce artistului plastic Aurel David, Gheorghe Vrabie grafician de o mare forţă expresivă prin monografia - album: Aurel David. Timpul, artistul şi opera, tipărită în 2004 la Editura Cartea Moldovei. Lucrarea se constituie într-o abordare complexă şi integrală a vieţii şi operei unui creator emblematic pentru spaţiul românesc dintre Prut şi Nistru, un artist proteic, cu o existenţă frântă înainte de vreme, la doar 50 de ani. Autor al unei creaţii ce a făcut vâlvă şi epocă, linogravura „Arborele Eminescu”. E o viziune de forţă, răscolitoare, şi cu adevărat iluminatoare, ce l-a cutreierat pe pictorul Aurel David în momentul plămădirii acestei creaţii, aşa cum reiese din mărturisirile din cele două interviuri antologate parţial în carte, semnate de doi marcanţi scriitori basarabeni, Andrei Burac şi Leo Butnaru. 
             Spovedindu-se, pictorul Aurel David îşi aduce aminte că se afla într-o zi în atelier cu un prieten şi parcă fără ştiinţa sa mâna a început să umble pe hârtie şi să deseneze un copac, ce lua miraculos chipul lui Mihai Eminescu. Se gândise de multe ori să-l facă, dar încercările lui eşuaseră de fiecare dată ca sub puterea unui blestem. Şi deodată – iluminarea. Plăsmuirea de vis. Nerostitul. Se întrupa chipul Eminescului aşa cum se rostuise de atâtea şi atâtea ori în închipuirea sa, fără să fi izbutit să-l dea însă la iveală. Privitor la acest moment sublim, Aurel David se destăinuie revelator într-un interviu acordat lui Andrei Burac şi publicat în Tineretul Moldovei din 2 mai 1975: „…vroiam să văd chipul acelui om pe hârtie”. Era personajul din Rugăciunea unui dac, care i se părea lui că se asemăna până la identificare cu Mihai Eminescu. Fiinţa din acele versuri cu sonorităţi profetice: „gonit de toată lumea prin anii mei să trec / Pân’ce-oi simţi că ochiu-mi de lacrime e sec…”.

Monografia - album: Aurel David. Timpul, artistul şi opera are patru compartimente.

În primul compartiment sunt abordate şi tratate problemele timpului istoric şi condiţiile sociale cu atmosfera specifică în care a trăit şi a activat artistul plastic Aurel David.

Partea a doua a monografiei  prezintă problemele legate de evoluţia şi afirmarea personalităţii creatoare ale artistului, originea, pregătirea profesională, relaţiile cu colegii de creaţie şi mediul social.

       A treia parte a monografiei este dedicată analizei operei şi expunerii valorii artistice a creaţiei cu descrierea şi argumentarea amănunţită referitoare la cele mai semnificative lucrări din toate genurile şi domeniile în care s-a manifestat: pictură grafică, afiş, arta monumentală - decorativă, sculptură.

     Un spaţiu considerabil în cadrul monografiei este rezervat lucrării Arborele Eminescu, linogravură policromă, relevând geneza, implementarea, calvarul şi gloria acestei capodobere ce reprezintă un caz deosebit în istoria artelor, datorită multitudinii de forme prin care a fost recreată.

     Compartimentul al patrulea presupune un grupaj de reproduceri policrome, ţinându-se cont că majoritatea picturilor de şavalet, grafică de şavalet, artă-monumentală decorativă e bazată pe culoare.

     Gheorghe Vrabie se consacră prin acestă monografie de o distinsă ţinută grafică nu doar ca un iscusit ilustrator de tipărituri, ci şi ca autor de carte de certă vocaţie.

Selecţie V. Sârbu

Iosif Vulcan. EMINESCU A MURIT!

Națiunea mea, îmbracă doliu!...Literatura noastră, jelește!... Poezie română, plânge!

Vi s-a dărâmat o columnă, vi s-a stins un luceafăr, vi s-a răpit o podoabă…

Genialul poet Mihai Eminescu a încetat din viață.

Nu ne-a venit neașteptată știrea aceasta, căci de timp îndelung cu palpitările inimii petreceam agonia poetului și cu răsuflarea oprită citea orice informație despre boala-i incurabilă ; cu toate acestea acum, după ce catastrofa cumplită a izbucnit, când vedeam că ceea ce a fost inevitabil a urmat, un fior ne cuprinde și-o jale adâncă ne stoarce lacremi din ochi…

A avut și el soarta celor mai mulți poeți mari. A făcut gloria națiunii sale, dar a fost și a rămas sărac, a trăit luptându-se cu lipse materiale și a murit în mizerie...

Geniul lui nemuritor s-a stins într-un spital, într-o cameră obscură, părăsit de toți, fără să vie cineva a-i da cele din urmă mângâieri în starea-i nenorocită, fără să aibă un prieten care să-i ție lumina, când marele său spirit avea să părăsească corpul-lut, fără să se găsească o mână care să-i închidă pleoapele amorțite pentru totdeauna…

După moarte i s-a făcut paradă. Înmormântarea-i a fost strălucită. La mormântul lui s-au ținut cuvântări. Guvern și societate, presă și oameni de litere, i-au adus onorurile. Lui Bolintineanu și altora nici măcar atât nu l s-a făcut. Ce-i dreptul, nici în numele Academiei, nici în al Atenului, nici în al poeziei române nu s-a rostit nici un discurs: dar totuși s-a făcut ceva care ne îndeamnă a crede, că și noi românii începem să ne stimăm bărații, cel puțin după moartea  lor.

În doliu general, Familia încă își are partea sa. Căci după cum se știe, noi am întrodus pe Eminescu în literatură și tot la noi s-a reîntors în culmea gloriei sale, cu 7 din cele de pe urmă și mai admirabile poezii lirice ale sale. Aici i-a fost leagănul și mormântul. De aceea consacrăm întreg numărul nostru de acum memoriei sale neuitate.

Aureliu Busuioc-scriitorul liber şi emancipat: Revistă bibliografică.

"Aureliu Busuioc a dat o nouă expresie literaturii basarabene! El a reprezentat întotdeauna imaginea scriitorului liber și emancipat, sincronizat în toate cu spiritul literar general românesc și care niciodată nu a avut complexul limbii moldovenești. Aureliu Busuioc va rămâne în conștiința noastră ca un scriitor cu o ținută aparte, un scriitor cu o deosebită ținută intelectuală, plină de ironie și vervă, un personaj de neuitat al vieții literare.” (Arcadie Suceveanu)

Busuioc, Aureliu. Pactizând cu diavolul. – Chişinău: Cartier, 2013. – 270 p.

„Personajul principal al romanului, Mihai Olteanu, naratorul, îşi numeşte confesiunile însemnările unui martor. Biografia sa urmează, până la un punct, linia biografică a autorului. Ar fi însă o greşeală să punem între ei semnul identităţii. Din simplul motiv că eroul a fost modelat după un repertoriu tipologic în care figurează mai mulţi inşi trăitori în epocă. În literatură, aceste persoane se numesc arhetipuri. Titlul, uşor publicistic ‒ Pactizând cu diavolul ‒ , nu străluceşte prin originalitate, dar se remarcă prin directitudine. Transparenţa lui este cea mai bună recomandare pentru un cititor avid să afle totul dintr-o sursă bine documentată şi credibilă artistic.‟ Eugen Lungu

Busuioc, Aureliu. Şi a fost noapte... – Chişinău:Cartier, 2012. – 125 p.

 „Vreau să mă pregătesc de cele veşnice, pentru că, dacă mi-am trăit viaţa fără niciun Dumnezeu, e timpul ca spre sfârşit să mă întorc la drumul cel drept şi să încerc să-l pătrund până la sfârşit, aşa cum a hotărât Dumnezeu în prima lui hotărâre. Nu ştiu dacă am să reuşesc. În orice caz, vreau să las în urma mea o amintire plină de... nici nu ştiu de ce... De fapte mai mult sau mai puţin bune, de hotărâri mai mult sau mai puţin idioate, de tot ceea ce este viaţa unui om, la urma urmei.

(...) vă doresc să fiţi sănătoşi, să fiţi dârji, bravi, să luaţi cele mai potrivite hotărâri, pentru că cea mai măruntă hotărâre îţi poate întoarce viaţa în altă direcţie. Şi nu uitaţi să vă iubiţi, pentru că dragostea este cea mai frumoasă parte a vieţii, şi unde nu este dragoste, nu este nimic.

Să trăiţi, să fiţi sănătoşi şi să fiţi întotdeauna îndăgostiţi.‟

   Fragment din discursul lui Aureliu Busuioc, rostit la lansarea romanului Şi a fost noapte..., în 17 mai 2012, la Librăria din Centru din Chişinău.

Busuioc, Aureliu. Lătrând la lună. – Chişinău: Cartier, 2012. – 174 p.

„Enrique completează galeria ironicilor începută glorios cu Radu Negrescu, numai că Enrique este, într-un, fel antipodul celui mai popular personaj lansat de A. Busuioc: Negrescu, cu indiferența sa afișată, practicând o filozofie a neimplicării, distant și rațional-mentorist din megalomanie, misogin cu program, străin de forfota umană și atent doar la marele semnal, și Enrique, reacționând prompt și pătimaș, intrând necalculat în toate daraverile, pedepsind instantaneu (cu mijloacele sale) obrăznicia și lipsa de bun-simț a pramatiilor, pretinși amici ai Grăsanului, focos și admirativ în amor, urmărindu-și sentimentele până în pânzele albe, gata chiar de ceea ce oamenii numesc puțin cam retoric sacrificiu.” Eugen Lungu  
Busuioc, Aureliu. Punct. – Chişinău: Î.E.P. Ştiinţa, 2007. – 140 p.

Colecţia „Antologia unui autor” propune poeţilor să-şi selecteze singuri poeziile cele mai reprezentative, Editura venind doar cu anumite sugestii şi criterii: de fiecare dată sumarul să cuprindă aproximativ o sută de titluri, destule pentru a face cunoscută o individualitate artistică şi suficient de puţine pentru a nu-l obosi pe cititorul de azi, care îşi pierde repede răbdarea.

Busuioc, Aureliu. Dʼale vânătorii. – Chişinău: Prut Internaţional, 2005. – 191 p.

Literatura cinegetică pare a fi un gen intrat într-o glorioasă decadenţă. Potecile de pădure, pripoarele călcate doar de vânat şi vânător, ochiurile de baltă, etern foşnitorul stuf nu mai ademeneşte pe cei care obişnuiau să le cutreire, dar şi să le imortalizeze prin scris. E o poetică atinsă de declin. Vânătoarea s-a “profesionalizat”. Cei care mai urmează acest instinctatavic aleargă azi chiar după carne şi nu pentru desfătul ochilui.

Prozele vânătoreşti ale lui Aureliu Busuioc sunt scrise în cel mai graţios spirit al genului. Pădurea, un colţ paradisiac al deltei – pe care o schiţeză cu ochi de expert – sunt cadrul natural în care se consumă drama cinegetică, acestea din urmă fiind mai mult un prilej de scruta omul – care demn de specia umană, cănd nepermis de aproape de regnul pe care pretinde că l-a părăsit.

Uneori de o ironie incisivă, alteori de o tulburătoare tandreţe, naratorul îşi tratează personajele în funcţie de locul pe care acestea – cuvântătoare sau ba – tind să-l ocupe în ierarhia celor două regnuri. Eugen Lungu.

AGHATA CHRISTIE - REGINA DETECTIVULUI : revistă bibliografică

   

   Sunteţi pasionaţi de mister, suspans, crime..., vă propunem să lecturaţi romanele detective ale Aghatei Christie, scriitoare engleză de romane, povestiri scurte și piese de teatru polițiste.  A scris și romane de dragoste sub pseudonimul Mary Westmacott, dar acestea sunt mai puțin cunoscute, nebucurandu-se de acelasi succes la public. Operele sale, în principal cele ce au ca personaje principale pe Hercule Poirot sau Miss Jane Marple, au făcut ca Agatha Christie să fie numită „Regina Crimei”, ea fiind considerată ca unul dintre cei mai importanți și inovativi autori ai genului.

Christie, Aghata. Crimă la vicariat /Aghata Christie. - Bucureşti: RAO International  Publishing Company, 2007 - 282 p.

 Miss Marple se află în faţa misterului unei crime petrecute în liniştitul sătuc St Mary Mead, unde, sub faţada aparent liniştită a unui târg englezesc, se ascund intrigi, secrete, minciuni şi moarte. Colonelul Protheroe, magistratul local şi un om de seamă al locului, este cel mai detestat personaj din St Mary Mead. Toată lumea - inclusiv vicarul - îi doreşte moartea. Şi, foarte curând, acest lucru chiar se întâmplă -este găsit împuşcat în cap în biroul vicarului. Aflată în faţa unei pleiade de posibili suspecţi, numai infailibila Miss Marple poate descâlci amalgamul de indicii care vor conduce la demascarea criminalului.

Christie, Aghata. Întâlnire cu moartea /Aghata Christie. - Bucureşti: RAO International  Publishing Company, 2009  - 250 p.

 Pe fundalul măreţelor stânci roşii de la Petra, asemenea unui Buddha dizgraţios, stă trupul lipsit de viaţă al doamnei Boynton. Hercule Poirot nu se întreabă cine a comis crima, ci oare cine NU ar fi avut motive să dorească? Moartea bătrânei, căci, într-adevăr, doamna Boynton este cea mai detestabilă fiinţă pe care detectivul a întâlnit-o vreodată. Având la dispoziţie numai 24 de ore ca să rezolve misterul, Poirot îşi aminteşte o remarcă pe care o surprinsese întâmplător într-un hotel din Ierusalim: “Înţelegi, nu-i aşa, că trebuie să moară?”

Christie, Aghata. Cadavrul din bibliotecă /Aghata Christie. - Bucureşti: RAO International  Publishing Company, 2009  - 218 p.

 E ora 7 dimineaţa şi familia Bantry nu este deloc pregătită să facă faţă şocului care o aşteaptă. În propria bibliotecă este găsit cadavrul unei tinere, îmbrăcate cu rochie de seară şi machiate ca pentru o petrecere. Însă cine e femeia? Cum a ajuns acolo? Şi ce legatură are cu o altă tânără ale cărei rămăşiţe carbonizate sunt descoperite mai târziu într-o carieră abandonată? Alarmată, familia Bantry o invită pe Jane Marple să rezolve misterul, înainte ca bârfele să ţeasă un păienjeniş de supoziţii care să ascundă pentru totdeauna adevărul.

Christie, Aghata. Cei cinci purceluşi /Aghata Christie. - Bucureşti: RAO International  Publishing Company, 2010 - 250 p.

În urmă cu şaisprezece ani, pictorul Amyas Crale a fost otrăvit. Soţia sa, Caroline Crale este crezută vinovată datorită posibilelor motivului pentru care i-ar dori moartea soţului ei, infidelitatea. Ea moare la scurt timp, însă nu înainte de a trimite două scrisori. Una către sora sa şi alta către fiica sa.În prezent, tânăra Lucy, fata cuplului, în vârstă de douazeci şi unu de ani, îl cheamă pe renumitul detectiv belgian să ancheteze din nou cazul deoarece nu crede ca mama sa ar fi cu adevărat vinovata.

Astfel Poirot îşi începe ancheta şi ajunge la cinci suspecţi, cinci persoane ce i-ar fi putut dori moartea lui Amyas Crale. Printre aceştia se numără sora Carolinei şi tânăra pe care Amyas o picta.

Tot ce mai ramâne de făcut este să lege toate mărturiile primite şi să le despartă pe cele adevărate de cele false pentru a da de adevăratul criminal.

 Christie, Aghata. Cu cărţile pe masă  /Aghata Christie. - Bucureşti: RAO International  Publishing Company, 2010 - 250 p.

 Acţiunea cărţii începe cu o seară obişnuită de bridge care se transformă în...

investigarea unei crime datorită morţii gazdei. Patru dintre invitaţi sunt suspecţi pentru că erau în aceeaşi cameră cu gazda şi oricare ar fi avut ocazia să o omoare. Suspecţii sunt interogaţi de comisarul Battle, ajutaţi de colonelul Race şi de dna Oliver. Comisarul Battle îi vizitează pe toţi punându-le întrebări despre trecutul lor. Dintre toţi suspecţii doar Anne Meredith a omis să vorbească despre două luni din viaţa ei, când aceasta a săvârşit o crimă, dar prietena ei, Rhoda Dawes, îi povesteşte doamnei Oliver totul. În final, cu metodele şi viclenia caracteristice, sau cum îi plăcea lui să spună „materia cenuşie a lui Hercule Poirot”, acesta descoperă criminalul.

Christie, Aghata. Oglinda spartă /Aghata Christie. - Bucureşti: RAO International  Publishing Company, 2010 - 281p.

 Se aud zvonuri că Marina Gregg o faimoasă actriţă sa mutat împreună cu soţul ei în micul sat Mary Med unde locuieşte şi Miss Marple, la un conac victorian numit Gossington Hall.

Nimic interesant până acum , oamenii din sat sunt foarte entuziasmaţi de venirea acestui mare star de cinema, însă lucrurile încep să se precipite atunci când actriţa organizează o petrecere , invitând şi pe mulţi oameni din sat dar şi câteva persoane din industria filmului. La petrecere, o femeie bătrână moare otrăvită.
Detectivi, îl suspectează pe bărbatul ei, însă Miss Marple nu este total convinsă de acest lucru. Se presupune că paharul din care a băut această femeie, era de fapt destinat actriţei.
Lucrurile se complică , detectivi de la Scotland Yard suspectează  multe persoane,  dar tocmai doi dintre cei suspectaţi mor iar ceea ce la început părea un caz simplu par acum imposibil de rezolvat.

Christie, Aghata. Misterul crimei fără cadavru /Aghata Christie. - Bucureşti: RAO International  Publishing Company, 2011 - 217 p.

La scurtă vreme după ce Gwenda se mută în noua ei locuinţă, încep să se petreacă lucruri ciudate. Eforturile ei de a moderniza casa au ca rezultat doar dezgroparea trecutului. Mai mult, Gwenda are o senzaţie iraţională de groază ori de câte ori urcă scările. Speriată, ea apelează la Jane Marple ca să exorcizeze fantomele, însă totodată trebuie rezolvată o crimă "perfectă", comisă cu mulţi ani înainte...

Christie, Aghata. După înmormântare /Aghata Christie. - Bucureşti: RAO International  Publishing Company, 2011  - 250 p.

Richard Abernethie a fost un om plin de obligaţii, de la vârsta de 24 de ani când tatăl lui a murit. a trebuit să preia afacerea familiei şi să fie ca un tată pentru fraţii şi surorile lui.Testamentul lui era simplu pentru că aproape totul îi lăsa fiului său Mortimer dar moartea subită a fiului a fost un mare şoc pentru Richard. Şi-a refăcut testamentul, apoi peste un timp a murit, lăsând în urmă clădirea uriaşă, Enderby Hall. După înmormantare avocatul răposatului, împreună cu rudele, se întâlnesc pentru a fi citit testamentul.

Aflăm că averea va fi împărţită în şase părţi egale-lui Timothy(fratele lui Richard),George Crossfield(nepot),Susan Banks(nepoată),Rosamund Shane,Helen Abernethie(văduva lui Leo) şi Cora Lasquet (soră). Dar copilăroasa Cora face o  remarcă şocantă: "-Dar a fost asasinat, nu-i aşa?"

Nimeni nu o ia în serios pe femeie până nu este ucisă cu brutalitate în propria ei casă.

Domnul Entwhistle,avocatul, apelează la celebrul detectiv Hercule Poirot pentru a elucida 

misterul.

Evenimentul zilei: 3 iunie

1873

• G Panu evocă primirea la Junimea a răspunsului polemic din Revista Contemporană (el o numește Contimporanul! N.N) la articolul Beția de cuvinte: „În seara întîi de Junime dl. Maiorescu vine cu Revista contimporană (răspunsul d-lui Grădișteanu, noi deja avem cunoștință de acel răspuns căci ne procurasem Contimporanul). Dl. Maiorescu era vesel, dl. Negruzzi căuta să fie vesel, în realitate criticile din Contimporanul probabil că-l afectase; era foarte susceptibil la critici. Eminescu rîdea cu indiferență, auzise că în Contimporanul este atacat dar nu-și dăduse osteneala nu numai ca să citească, dar nici măcar să se intereseze ceva mai aproape; (...)‟ (Amintiri de la Junimea din Iași).
• Eminescu locuiește la Berlin „5 minute depărtare de Universitate, pe Albrechtstrasse nr. 6, într-un hotel cu totul modest care se numea pe atunci Bremerhof‟.

1876

·         Data Decretului nr. 1013, prin care Eminescu este destituit din funcția de revizor școlar.

·         Telegrama Ministrului Instrucțiunii Gh. Chițu adresată: „D-lui M. Eminescu revizor școlar Iași‟: „Cu data de 4 iunie d-ră fiind pus în disponibilitate prin decret domnesc, vă comunic aceasta invitîndu-vă a preda imediat prin inventariere arhiva revizoratului în primirea d-lui institutore Darzeu, aceasta pînă la o altă organizare a revizoratelor.‟

1882

·         Eminescu îi trimite o nouă scrisoare Veronicăi: „În caz de lipsă de bani, care te-ar împiedica să vii, te rog scrie-mi și poate să-ți pot trimite eu. Cîteva zile am avut mult de lucru și de aceea  de alaltăieri nu ți-am scris. (...) N.B. – Te jenează că scriu numai pe o pagină, Mimi? Zău dacă am două fire de nisip în casă și asta-i cauza. Pînă ce scriu a doua pagină se usucă cea dintîi.‟

1887

·         Un uriaș incendiu izbucnește în Botoșani, transformînd în ruine cîteva sute de case din oraș. Într-o scrisoare adresată Corneliei Emilian, Henrieta face o sumară și dramatică descripție a acestui incendiu catastrofal: „Scuzați vă rog că nu v-am putut ține regulat de a vă scrie tot a treia zi, iată cauza: focul grozav ce-a fost în oraș, de care groază nu am fost scutită nici eu. Cea mai mare nenorocire totul scosesem din casă, numai patul cu nenorocitul meu frate rămăsese la care pierdusem tot curajul, ce puteam face cu el care este într-o slăbiciune de nu se mai poate ridica singur. Însă bunul D-zeu a știut cel puțin în momentul fatal de mine. Repeziciunea pompierilor și a vecinilor m-a scăpat de cel mai mare pericol, care s-ar fi desfășurat tot mai mult asupra lui bietul Mihai pe care l-ași fi calicit fizic din nou scoțîndu-l afară, cu fricțiunea de 4 grame de mercur; era un vînt răce ca toamna, cura lui nu-i permite cea mai mică răceală...‟

Sursa:

 Vintilă, Petru. Eminescu: Roman cronologic. – Bucureşti: Cartea Românească, 1974. – 810 p.