Cezara

de Mihai Eminescu

Rezumat

I
Ieronim este „frate laic” într‑o veche mănăstire italiană, unde ocupă „o chilie pe pereţii căreia erau aruncate cu creionul fel de fel de schiţe ciudate – ici un sfânt, colo un căţel zvârcolindu‑se în iarbă, colo icoana foarte bine executată a unei rudaşte, flori, tufe, capete de femei, bonete, papuci, în fine, o carte de schiţe risipită pe perete.”. Din portretul său aflăm că „O frunte naltă şi egal de largă asupra căreia părul formează un cadru luciu şi negru stă aşezată deasupra unor ochi adânciţi în boltele lor şi deasupra nasului fin, o gură cu buze subţiri, o bărbie rotunjită, ochii mulţumiţi, cum am zice, de ei înşişi privesc c‑un fel de conştiinţă de sine care‑ar putea deveni cutezanţă, expresia lor e un ciudat amestec de vis şi de raţiune rece.”.

Îl găseşte lenevind în chilie ca „un dulău când şi‑ntinde toţi muşchii în soare” prietenul său, bătrânul şi mucalitul călugăr Onufrei, care‑l invită în oraş: „ştiu într‑un loc vin bun, ştii colea, phiu! Om juca cărţi cu alţi frăţiori, om fuma din lulele lungi cât ziua de azi şi ne‑om uita pe fereşti la duduci! Se‑nţelege că fără…”.

II

Capitolul se deschide cu un dialog în cadrul căruia marchizul Castelmare o ameninţă pe contesa Cezara Bianchi cu o căsătorie forţată, spunând că tatăl fetei îi datora bani şi în schimbul iertării datoriei putea obţine acordul părintelui. Drept replică, Cezara îi cere să o lase în pace până după căsătorie („Vă veţi învoi amândoi asupra preţului ca doi oameni de onoare ce sunteţi… dar până nu‑ţi sunt femeie am dreptul de a te ruga să mă scuteşti…”).

După plecarea furioasă a marchizului, Cezara vede pe fereastră un călugăr bătrân, ca „un paiazzo într‑o rolă de intrigant”, însoţind pe altul tânăr ce „pare un demon… frumos, serios, nepăsător” şi îl cheamă imediat la ea pe bătrânul pictor Francesco spre a i‑l recomanda pe al doilea drept model pentru demonul din „Căderea îngerilor”, un tablou aflat în lucru. Francesco, intuindu‑i nevoia de dragoste a fetei, impasul ei, se oferă să o sprijine: „Tu vrei să iubeşti… toată fibra inimii tale tremură la această vorbă… Vrei dar ca un bărbat pe care nu‑l iubeşti, acel Castelmare, să te ia de soţie…? Ştii că sunt bogat… ştii că te iubesc ca pe fiica mea… ştii că tatăl tău te‑ar vinde dacă i s‑ar plăti preţul ce‑l cere, căci e sărac, desfrânat, jucător… şi că nu‑i altă cale să scapi de nenorocire decât fugind de această casă. Vrei un părinte?… Iată‑mă… Vrei o casă? A mea îţi stă deschisă. Vrei un amant, Cezara? Iată‑l.”. În acest timp, Cezara „Privea la Ieronim. Ce frumos era… Inima tremura‑n ea… l‑ar fi omorât dacă ar fi fost al ei… Era nebună.”, era răscolită de dorinţă, de pasiune, de „acea nemărginire de simţiri care se grămădesc nu în amorul însuşi, ci în setea de amor.”

III

Ieronim ridică de la poştă o scrisoare trimisă de unchiul său, Euthanasius, un bătrân sihastru, care îi înfăţişează locul unde trăieşte, o insulă înconjurată de stânci prin care se pătrunde, printr‑o peşteră, pe o gaură mascată de o stâncă mişcătoare, către interiorul insulei, alcătuit dintr‑o vale plină de flori şi albine, udată de patru izvoare ce alcătuiesc un lac în mijlocul căruia se află o altă insulă, având şi ea o peşteră, înconjurată de o dumbravă de portocali. Pe pereţii ei Euthanasius – îşi informează acesta nepotul în continuare – sculptase pe „Adam şi Eva… Am cercat a prinde în aceste forme inocenţa primitivă… Nici unul din ei nu ştie încă ce e iubirea… ei se iubesc fără s‑o ştie… formele sunt virgine şi necoapte…”, cuplul format din Venus şi Adonis, unde zeiţa greacă „e numai amor”. Aceeaşi scrisoare cuprinde filosofia bătrânului („Viaţa internă a istoriei e instinctivă; viaţa exterioară, regii, popii, învăţaţii, sunt lustru şi frază şi, cum de pe haina de mătasă pusă pe un cadavru nu poţi cunoaşte în ce stare se află, astfel de pe aceste vestminte mincinoase nu poţi cunoaşte cum stăm cu istoria însăşi.”; toate doctrinele „religioase, filozofice, de drept” nu fac decât să acopere faptul că omul e dominat de instincte).

IV

Privind ascunsă, din spatele unui paravan, Cezara asistă la şedinţa de pictură al cărei model este Ieronim. Când îl vede dezbrăcat, „era să răcnească… dar îşi astupă gura c‑o mânuţă şi cu alta ochii. [...] Sânii îi crescuse atât de bătăile inimii încât sărise un bumb de la pieptăraşul cam îngust de catifea neagră… [...]Apoi ridică un degeţel… cel mic, deasupra ochilor şi se uită printre degete… Văzu un cap frumos pe nişte umeri largi şi albi, pe un bust ce părea lucrat în marmură… Acum era să‑i plesnească colanul… ea‑l deschise din sponci şi, răsuflând din ce în ce mai liniştit, începu să privească întregul acel model frumos, din a cărui muşchi şi forme respira mândria şi nobleţa…”. După şedinţa de pictură, Cezara se refugie „în buduarul ei, s‑aruncă pe pat, ş‑ascunse faţa în perini şi boţea tot ce încăpea în mâini.”, unde o găsi Francesco, care o întreabă dacă îi place Ieronim; drept răspuns, „Ea şopti ceva neînţeles, cu ochii plini de lacrimi şi dorinţă.”.

V

Cezara îi scrie lui Ieronim arătându‑şi supusă dragostea („De ce să mai îmbrac amorul cu vălul ruşinii… când te iubesc, când aş primi să fiu servitoarea ta, numai să mă suferi într‑un colţ al casei”); drept răspuns, Ieronim este sceptic în legătură cu acest sentiment („dacă suspin, dacă doresc… n‑aud eu din toate părţile aceleaşi suspine ordinare, aceleaşi daruri… ordinare, căci care‑i scopul lor? Plăcerea dobitocească, reproducerea în muşinoiul [muşuroiul] pământului de viermi noi cu aceleaşi dorinţe murdare în piept, pe care le îmbracă cu lumina lunii şi cu strălucirea lacurilor”) şi o refuză sub pretextul amorului platonic („fii steaua cea din cer – rece şi luminoasă – ş‑atunci ochii mei s‑or uita etern la tine!”). Ulterior, când Francesco le face cunoştinţă, Ieronim oferă Cezarei câteva precizări: „Nu iubesc pe nimeni, dar dacă aş iubi, sigur că tu ai trebui să fii amanta mea. Simt o adoraţie în mine care poate ar deveni amor… dacă… ei bine, dacă nu m‑ai iubi tu pe mine.”.

VI

Continuă întâlnirile celor doi, cu sentimente ambigue din partea lui Ieronim căruia „îi plăcea să asculte de ea ca un copil de soră‑sa mai mare şi, drept vorbind, ea abuza într‑un mod neiertat de această putere ce avea asupra lui. El simţea în prezenţa ei un fel de duioşie în inimă, un fel de fior fără de înţeles a cărui suvenire îl urmărea zile întregi. Nu se putea zice că era amor, căci, deşi‑i plăcea prezenţa ei, totuşi îi plăcea şi mai mult ca, departe de ea, să cugete la dânsa. În asemenea resuveniruri, în care el se juca cu imaginea‑i, prezenţa ei aievea îi era chiar supărătoare. Simţea pare că un ghimpe în inimă când era de faţă, nu mai avea acea libertate de vis care era esenţa vieţii sale şi singura fericire a unui caracter mulţumit, fără amor şi fără ură.”.

O întâlnire din curtea palatului Bianchi însă fusese urmărită de către marchizul Castelmare, pe ascuns, iar Cezara, bănuind aceasta, în urma unui foşnet suspect, îi dă iubitului său sabie. Drept urmare a deconspirării, pe o stradă lăturalnică va avea loc un duel între rivali, soldat cu rănirea gravă a marchizului, după cum aflăm din capitolul următor.

VII

Obligat să fugă din oraş datorită faptului că duelurile erau interzise, Ieronim ia barca dată de Francesco şi ajunge cu ea pe o insulă stâncoasă, în dreptul căreia se găsea, pe continent, o mănăstire de măicuţe. Pătrunde în interiorul insulei, printr‑o intrare ascunsă de o stâncă ce se mişca din loc, aflată în fundul unei peşteri, şi îşi dă seama că se află pe insula lui Euthanasius. De la bătrânul sihastru îi rămăsese o scrisoare de adio, în peştera unde acesta locuise, cu descrierea ritualului morţii sale: „Mă voi aşeza sub cascada unui pârâu; liane şi flori de apă să încunjure cu vegetaţia lor corpul meu şi să‑mi străţese părul şi barba cu firele lor… şi‑n palmele‑mi întoarse spre izvorul etern al vieţii, «soarele», viespii să‑şi zidească fagurii, cetatea lor de ceară. Râul curgând în veci proaspăt să mă dizolve şi să mă unească cu întregul naturii, dar să mă ferească de putrejune. Astfel cadavrul meu va sta ani întregi sub torentul curgător, ca un bătrân rege din basme, adormit de sute de ani într‑o insulă fermecată.”.

VIII

„În ziua‑n care era să se serbeze cununia Cezarei cu Castelmare, tatăl ei, marchizul Bianchi, muri de apoplexie în mijlocul paharelor şi a comesenilor săi.”; profitând de ocazie, fiica amână cu un an, pentru perioada de doliu, căsătoria şi se retrage la mănăstire. Acolo „În zilele calde ea se dezbrăca şi, lăsându‑şi hainele‑n boschete, se cobora la mare. Chip minunat, arătare de zăpadă în care tânăra delicateţe, dulcea moliciune a copilăriei era întrunită cu frumuseţea nobilă, coaptă, suavă, pronunţată a femeii.”. Asemenea iubitului său, despre care nu mai ştia nimic, fapt ce o făcea să sufere, ajunge pe insula lui Euthanasius, în timpul când înota în mare, descoperindu‑i cuprinsul secret. Crede la început, când îşi vede iubitul printre arbori, că este o arătare a visurilor ei, dar apoi, înţelegând că are în faţă realitatea şi că se află în braţele lui, „toată cugetarea ei se‑mprospătase, toate visele ei reveneau splendide şi doritoare la viaţă... Ea nu se mai sătura privindu-l...Şi uitase starea în care era.