Vasile
Voiculescu
- De aceea eu
cred in vise, urma cu tarie batrinul sculptor. Nu in toate, bineinteles. Si mai
putin in visele a caror cheie o poarta toata lumea in buzunar. Pasarea insemna
veste, pisica egal tradare, ciine - dusman si asa mai incolo. Astea sint
copilarii. Simbolistica viselor e mult mai complexa si mai tainica decit simpla
explicatie din popor. Interpretarea lor trebuie facuta stiintific. Sint unele
prevestitoare. Altele ne intorc inapoi, la vietile din stravechime. Dar nu
oricine le face. Trebuie sa fii anume harazit ca sa te viziteze un vis
profetic. Caci si visele sint pe masura oamenilor. Sint, cum spuneam, unele
care ne vin in imprejurari de mare cumpana, sub amenintarea mortii. Tisnind din
straturile adinci ale fiintei noastre, ele ne destainuiesc stari de mult
traite, trecute in fondul nostru, care zbucnesc in vis cum intr-un cutremur
napadesc prin crapaturile scoartei vinele apelor fierbinti din miezul
pamintului. Ele simbolizeaza nu numai o trecuta traire personala, ci aduc din
strafunduri o experienta obsteasca, o amenintare de intimplare colectiva a
omenirii din care eram atunci, cum sintem si acum, o particica, unde insa
rasuna totul.
- Asta, pina acum, este mai mult geologie decit onirocritie, il opri cineva.
- Ce stiti voi despre tehnica viselor! se intoarse vorbitorul cu dezgust spre coltul de unde pornise intreruperea. Apoi urma: Un astfel de vis incarcat de intelesuri mi-a dezvaluit odinioara izvodul artei. Si prietenul isi ridica paharul, parca sa-si acopere expresia fetei schimbate.
Noi urmaram sa-i privim oarecum batjocoritori mina tremuratoare, ajunsa in dreptul ochilor stinsi, falca de jos cazuta de oboseala si gura stirba, din care iesise cu iz atit de nou si modern o pledoarie a visului.
- Si care este izvodul artei, maestre?
- N-aveti sa credeti cind va voi spune: vinatoarea. Noi ne uitaram uimiti unul la altul.
- Vinatoarea este obirsia artei. Cel putin pentru mine, relua el cu glas scazut.
Am ridicat si mai sus capetele, ca sa-l privim bine, si tacuram toti citava vreme, gindindu-ne.
- Poate ca are dreptate, spuse cineva. Vinatoarea a adus cu ea o imbelsugata creatie artistica pe lume. Macar daca ar fi sa ne gindim numai la bogatia desenelor preistorice cu scene de vinatoare.
- Sau, adause altul, la miturile si povestile zamislite in jurul vinatorilor legendari. Bunaoara, poemul lui Ghilgames
- Nu asta, protesta sculptorul, nu vorbesc despre ramura deosebita a plasticii cinegetice, fie ea primitiva. Cu atit mai putin de arta culta. Cind am spus asta, m-am gindit la primul fior de arta, am numit impulsul dintii, care, la inceputul inceputului, odata cu sufletul, i-a miscat omului salbatic si mina, imboldindu-l sa traga intiia linie draga, primul contur estetic al emotiei lui.
Cum altii se gateau sa sara cu vorba impotriva-i, maestrul ii potoli scurt:
- Ca sa nu ne incilcim in discutii zadarnice, am sa va povestesc intimplarea revelatoare de la care porneste credinta mea.
Sa fi avut pe alunei douazeci si trei de ani, vedeti ce departe trebuie sa va afund in timp, glumi el cu amaraciune.
Viata sta inca inaintea mea bloc pur, aproape neinceput, si mi se parea ca am sa pot sa-i dau un chip dupa voie, asa cum modelam marmora. Socoteam ca am geniu. Iubeam cu aceeasi patima inalta arta, femeia si vinatoarea, adica forma.
- Cum, vinatoarea? intrebai eu.
- Vinatoarea indeosebi ma apropia de izvorul viu al formelor animale, adica de tot ce e mai veridic, mai pur, tisnit din originara matca animala, maiestatea lebedei, sfioasa noblete a ciutei, taina de sfinx a caprei negre incremenite pe o stinca, cu ochii adinciti in amurg, fala cerbului incruntat cu o dumbrava de ramuri, ca si puterea de stinca alergatoare a mistretului. Stiti ca am fost cel dintii sculptor animalier din tara. Ei bine, arta, femeia, vinatoarea se echivalau pentru mine, erau totuna, alcatuiau acelasi unic elan, aceeasi nazuinta. intrupau acelasi mod, reluat pe trei registre, pe trei planuri deosebite,
- Dar femeia nu e decit tot un animal, maestre. E tot un vinat, il intrerupse cineva.
- Te inseli. Asa cum arta nu realizeaza, ci sublimeaza creatia, tot asa, femeia transfigureaza pina la divin frumusetea animala a tuturor formelor ce stau inapoia ei si urca treptele pina la ea, ca sa fie transpusa dintr-o data dincolo, in alt tarim.
- Cine, maestre?
- Frumusetea animala, prin femeie.
- Dar e tot carne il sicii acelasi.
- Carne sufleteasca. Ea este arhetipul
- Nu-l mai intrerupeti, ca nu mai ajungem niciodata la poveste, interveni gazda, mai ales daca intra in Platon si arhetipurile lui.
- Ei, dragii mei, Platon spune ca daca invatam usor si stim ceva, e ca ne amintim. Si visele nu sint uneori decit uitate aduceri-aminte. Si cu asta incep povestea.
Cum eram impatimit de vinatoare, nu scapam nici un prilej. $i pe atunci erau atitea! Prieteni, cunostinte, patroni, o lume intreaga ma poftea, si nu pridideam sa primesc invitatiile. Iarna, vara, toamna, oricind si oriunde, la ses, dupa iepuri si dropii, la deal, dupa lupi si vulpi, la munte, dupa vinat mare, domnesc, eram mereu proaspat la emotii si neobosit.
In expeditiile mai lungi, cu popasuri pe la mosii, purtam cu mine totdeauna lada cu pamint pentru modelat. Daca ma prindea pofta, ramineam dupa vinatoare zile si saptamini intr-un loc, pina secatuiam elanul creatiei stirnit in mine de privelistile si de scenele traite. Uneori si de dragostea care se alatura artei, intregind-o.
- Asta, pina acum, este mai mult geologie decit onirocritie, il opri cineva.
- Ce stiti voi despre tehnica viselor! se intoarse vorbitorul cu dezgust spre coltul de unde pornise intreruperea. Apoi urma: Un astfel de vis incarcat de intelesuri mi-a dezvaluit odinioara izvodul artei. Si prietenul isi ridica paharul, parca sa-si acopere expresia fetei schimbate.
Noi urmaram sa-i privim oarecum batjocoritori mina tremuratoare, ajunsa in dreptul ochilor stinsi, falca de jos cazuta de oboseala si gura stirba, din care iesise cu iz atit de nou si modern o pledoarie a visului.
- Si care este izvodul artei, maestre?
- N-aveti sa credeti cind va voi spune: vinatoarea. Noi ne uitaram uimiti unul la altul.
- Vinatoarea este obirsia artei. Cel putin pentru mine, relua el cu glas scazut.
Am ridicat si mai sus capetele, ca sa-l privim bine, si tacuram toti citava vreme, gindindu-ne.
- Poate ca are dreptate, spuse cineva. Vinatoarea a adus cu ea o imbelsugata creatie artistica pe lume. Macar daca ar fi sa ne gindim numai la bogatia desenelor preistorice cu scene de vinatoare.
- Sau, adause altul, la miturile si povestile zamislite in jurul vinatorilor legendari. Bunaoara, poemul lui Ghilgames
- Nu asta, protesta sculptorul, nu vorbesc despre ramura deosebita a plasticii cinegetice, fie ea primitiva. Cu atit mai putin de arta culta. Cind am spus asta, m-am gindit la primul fior de arta, am numit impulsul dintii, care, la inceputul inceputului, odata cu sufletul, i-a miscat omului salbatic si mina, imboldindu-l sa traga intiia linie draga, primul contur estetic al emotiei lui.
Cum altii se gateau sa sara cu vorba impotriva-i, maestrul ii potoli scurt:
- Ca sa nu ne incilcim in discutii zadarnice, am sa va povestesc intimplarea revelatoare de la care porneste credinta mea.
Sa fi avut pe alunei douazeci si trei de ani, vedeti ce departe trebuie sa va afund in timp, glumi el cu amaraciune.
Viata sta inca inaintea mea bloc pur, aproape neinceput, si mi se parea ca am sa pot sa-i dau un chip dupa voie, asa cum modelam marmora. Socoteam ca am geniu. Iubeam cu aceeasi patima inalta arta, femeia si vinatoarea, adica forma.
- Cum, vinatoarea? intrebai eu.
- Vinatoarea indeosebi ma apropia de izvorul viu al formelor animale, adica de tot ce e mai veridic, mai pur, tisnit din originara matca animala, maiestatea lebedei, sfioasa noblete a ciutei, taina de sfinx a caprei negre incremenite pe o stinca, cu ochii adinciti in amurg, fala cerbului incruntat cu o dumbrava de ramuri, ca si puterea de stinca alergatoare a mistretului. Stiti ca am fost cel dintii sculptor animalier din tara. Ei bine, arta, femeia, vinatoarea se echivalau pentru mine, erau totuna, alcatuiau acelasi unic elan, aceeasi nazuinta. intrupau acelasi mod, reluat pe trei registre, pe trei planuri deosebite,
- Dar femeia nu e decit tot un animal, maestre. E tot un vinat, il intrerupse cineva.
- Te inseli. Asa cum arta nu realizeaza, ci sublimeaza creatia, tot asa, femeia transfigureaza pina la divin frumusetea animala a tuturor formelor ce stau inapoia ei si urca treptele pina la ea, ca sa fie transpusa dintr-o data dincolo, in alt tarim.
- Cine, maestre?
- Frumusetea animala, prin femeie.
- Dar e tot carne il sicii acelasi.
- Carne sufleteasca. Ea este arhetipul
- Nu-l mai intrerupeti, ca nu mai ajungem niciodata la poveste, interveni gazda, mai ales daca intra in Platon si arhetipurile lui.
- Ei, dragii mei, Platon spune ca daca invatam usor si stim ceva, e ca ne amintim. Si visele nu sint uneori decit uitate aduceri-aminte. Si cu asta incep povestea.
Cum eram impatimit de vinatoare, nu scapam nici un prilej. $i pe atunci erau atitea! Prieteni, cunostinte, patroni, o lume intreaga ma poftea, si nu pridideam sa primesc invitatiile. Iarna, vara, toamna, oricind si oriunde, la ses, dupa iepuri si dropii, la deal, dupa lupi si vulpi, la munte, dupa vinat mare, domnesc, eram mereu proaspat la emotii si neobosit.
In expeditiile mai lungi, cu popasuri pe la mosii, purtam cu mine totdeauna lada cu pamint pentru modelat. Daca ma prindea pofta, ramineam dupa vinatoare zile si saptamini intr-un loc, pina secatuiam elanul creatiei stirnit in mine de privelistile si de scenele traite. Uneori si de dragostea care se alatura artei, intregind-o.
