G. Panu,”Amintiri de la Junimea din Iaşi”, “Sărmanul Dionis”

Succesul însă cel mare pe care l-a avut grupul al cărui preşedinte era dl. Nicu Gane a fost cu ocazia cetirei faimoasei nuvele a lui Eminescu, Sărmanul Dionis. Această nuvelă a întrecut ca elucubraţie filosofică tot ce se produsese până atunci la „Junimea”. Şi dacă ea nu ar fi limba, acea limbă frumoasă a lui Eminescu – însă limbă cu pretenţie şi emfatică în Sărmanul Dionis –, nuvela ar fi fost considerată ca o extravaganţă a unui ascet, torturat de foame, de sete şi de abstinenţă şi slăbit prin flagelaţiuni zilnice.

Într-o seară mă duc la „Junimea”, dl. Pogor ne spune:
— Astă-seară avem lectură, Eminescu citeşte o nuvelă; Maiorescu, care a cetit-o, spune că-i o capodoperă.
Eminescu, răsturnat într-un fotoliu, şedea plictisit şi indiferent la ce se petrecea în juru-i. Dl. Maiorescu soseşte.
— Ei, Eminescule, zice dl. Iacob Negruzzi, haide vino şi începe.
Eminescu îşi trage un scaun lângă masă, scoate manuscrisul din buzunar şi începe a citi:

…şi tot astfel dacă închid un ochi văd mâna mea mai mică decât cu amândoi. De aş avè trei ochi, aş vede-o şi mai mare, şi cu cât mai mulţi ochi aş ave, cu atâta lucrurile toate dimprejurul meu ar păre mai mari. Cu toate astea, născut cu mii de ochi, în mijlocul unor arătări colosale, ele toate, în raport cu mine, păstrându-şi proporţiunea, nu mi-ar păre nici mai mari, nici mai mici de cum îmi par azi. Să ne-nchipuim lumea…

Şi pe această temă, Eminescu continuă, continuă a ceti.

Noi ne uitam unii la alţii, cei opt deveniseră treizeci, neştiind ce este aceasta şi unde are să ajungă. Tocmai târziu, Eminescu începe a ne da explicaţia acestei metafizice, cetind că eroul lui, Dionis, era un copil orfan, îmbuibat de teorii metafizico-astrologice, locuind într-o casă ruinată şi având de la părinţi o singură suvenire, un portret al unei figuri, semibărbătească, semifemeiască, dar mai mult bărbat decât femeie, de vreme ce era portretul tatălui său mort tânăr.

Am respirat cu toţii. Iată-ne, ne ziceam noi, readuşi pe pământ; de acum nuvela are să fie nuvelă, să ne aşteptăm la intriga ei, căci pe erou îl cunoşteam.
Cei treizeci deveniră iarăşi opt, dezarmând: chiar dl. Nicu Gane, prezidentul, îşi mai descreţi sprâncenile. Iar caracuda, care fusese cu desăvârşire intimidată de filosofia lui Eminescu, începu a tuşi, mişcându-şi imperceptibil scaunele ca să se apropie. Mirmilik uită ca să-şi smulgă musteaţa.
Aş, era o simplă acalmie. Cei opt trebuiau să aibă în seara aceea mult de furcă.
Eminescu reîncepu citirea. Sărmanul Dionis intrând în odaia lui săracă, ia o carte de astrologie şi începe, citind, a medita, uitându-se la constelaţiunile zugrăvite: „Cine ştie dacă în cartea aceasta nu e semnul ce-i în stare de a te duce în lumi care se formează aievea, aşa cum doreşti” etc.
— Na, iarăşi filosofie, zise încet dl. Nicu Gane.
Noroc că imediat Eminescu începe a citi: „că în faţa casei sale era o locuinţă frumoasă şi că pe fereastra deschisă se aude sunetul unui piano, un glas fraged şi plăcut şi se zăreşte chiar silueta unei fete gingaşe”.
Aici, din nou uşurarea ne ridică grija; evident că o intrigă amoroasă era să se lege între sărmanul Dionis şi fata bogată şi frumoasă.
Aş, eroare! Cum dispare fata de la fereastră, sărmanul Dionis se înfundă în privirea liniilor roşii zodiace, liniile încep a se mişca şi a se învârti cu mare repeziciune, mintea lui Dionis este târâtă cu dânsele, o mână nevăzută îl atrage în trecut sub vârtejul liniilor zodiace şi deodată sărmanul Dionis vede domni în haine de aur, şi samur, stând pe tronurile lor vechi, vede divanuri de oameni bătrâni, popor de oameni creştini intrând în curtea domniei. Liniile roşii se opresc din mişcarea lor şi atunci un glas misterios întrebă pe Dionis:
— Unde voieşti să stăm?
— Sub domnia lui Alexandru cel Bun, răspunse Dionis.
Imediat Dionis se vede transformat într-un călugăr numit Dan, răsturnat pe un fân cosit proaspăt, pe un apus de soare.
Eminescu se opri de citit. Dl. Pogor făcu o strâmbătură puternică, noi ceştilalţi aveam o figură plictisită. În această transformare à la Faust – căci vădit că cartea de astrologie avea o înrudire oarecare cu cărţile vechi în care Faust, în actul întâi, caută să găsească secretul lumei – nu ni se părea de un interes palpitant. Cu toată osteneala care şi-o dăduse Eminescu de a adopta un stil fantastic şi diabolic, de circonstanţă, nu izbutise.
Un lucru recunoscuserăm cu toţii. Recunoscuserăm pe Eminescu cu cultul lui pentru domnii vechi, cu entuziasmul pentru curţile vechi domneşti, cu iubirea lui pentru boierii bătrâni, sfetnicii domnului, cu dragostea lui pentru poporul românesc, pe care şi-l figura ca creştin, ca iubind pe domn şi tronul fără margini. Eminescu putea, în vârtejul liniilor roşii din cartea de astrologie, să-l ducă pe sărmanul Dionis în cine ştie ce mare imperiu şi cine ştie sub ce străluciţi împăraţi. Nu, el se mulţumeşte a-l duce în trecut numai cu 400 de ani şi alege din toţi domnii pe cel mai cuminte şi mai aşezat, pe Alexandru cel Bun. Putea să facă din Dionis un cavaler strălucit, el îl face călugărul Dan, având pentru ideea creştină dragoste, nu din cauza credinţei, ci fiindcă acea credinţă a fost în trecut credinţa poporului român.
— Bine, ia să ne lămurim? întreabă dl. Pogor. Cele ce se petrec cu Dionis, desigur că Dionis le visează?
— Da şi nu, răspunde Eminescu cu convingere. Asta-i o teorie care-i greu de înţeles.
Cei opt, cari deveniseră treizeci şi cinci, începură a râde cu indulgenţă.
Eminescu continuă cu citirea. Glasul care-l întrebase unde să se oprească era al meşterului Ruben, autorul cărţei, cu care Dionis începe, în calitate de călugărul Dan de subt Alexandru cel Bun, o foarte ciudată conversaţie asupra metempsihozei şi a tuturor cauzelor oculte. Şi atunci aflarăm că adevăratul erou nu era Dionis din veacul al XIX-lea, ci era Dan, călugărul de la începutul veacului al XV-lea, şi că el visase numai că este sărmanul Dionis şi că trăieşte în veacul al XIX-lea; că în sufletul omului, timpul şi spaţiul nemărginit existând, destul o simplă vargă magică pentru ca el să se transporte în orice veac şi în orice localitate.
Cum vedeţi nuvela lua o întorsătură mai mult decât stranie. D-nul Iacob Negruzzi, care de obicei, deşi cu zâmbetul pe buze, aproba teoriile lui Eminescu, începu a tuşi tare şi repetat, făcând din ochi şi din mâini semne disperate, că nu este chip de înţeles ceva, şi, aplecându-se spre Xenopol, care era lângă d-sa, zise:
— Ce fac eu cu cititorii Convorbirilor, când voi publica nuvela aceasta? Au să-mi întoarcă toţi înapoi revista.

Eminescu însă, senin, foarte senin, îşi continuă lectura:
Călugărul Dan intră în oraş, dar abia pătrunse într-o casă împreună cu Ruben şi deodată casa se prefăcu într-o peşteră cu păreţi negri, Ruben se zbârci, barba se făcu în furculiţă, ca două bărbi de ţap, nasul i se strâmbă, el deveni diavolul cu o mulţime de draci împrejur.
De astă dată, protestările luară un caracter mai pronunţat; aceasta nu mai era fantezie, era pură copilărie. Erau amintirile poveştilor cu draci, cu moara cu draci etc.
Eminescu însă părea că nici nu observă ce se petrecea în jurul lui, el continua: „Călugărul Dan pleacă pe o uliţă strâmtă”…
Aici, o dificultate. Nuvelistul era nevoit să descrie un oraş, aşa cum oraşul exista în timpul lui Alexandru cel Bun; prin urmare, nefiind chestie de metafizică, Eminescu trebuia să dovedească cunoştinţe arhitectonice din veacurile trecute, precum şi a moravurilor şi a costumelor acelor veacuri. Căci de… este uşor să transporţi cu mintea pe cineva în veacul lui Alexandru cel Bun, dar e foarte greu să-l faci să trăiască în acel veac. Şi meşterul Ruben cu toată astrologia sa nu putea să-i dea aceste cunoştinţi pozitive, de care chiar un nuvelist are nevoie.
De aceea, noi, cei trei români, adică Tasu, Lambrior şi cu mine, ne-am deschis bine urechile să vedem cum Eminescu are să ne descrie casele, costumele etc. din timpul lui Alexandru cel Bun.
Îl auzirăm continuând astfel: „El îşi grăbi paşii până ce intră în târg. O uliţă strâmtă, cu case vechi şi hârbuite, a căror caturi de sus erau mai largi decât cele de jos, aşa încât jumătatea catului de sus se rezima pe stâlpi de lemn şi numai jumătate pe cea de jos, ceardacuri înalte înaintate sub şandramale lungi, apăsate, pline de muşchi negru-verde; iar în ceardacuri şed bătrânii etc., etc.”
— Apoi, stăi, că nu-i aşa, întrerupse Lambrior, dumneata descrii un oraş turcesc, arhitectura din veacul trecut. Sub Alexandru cel Bun, românii nici nu veniseră încă în contact cu turcii.
Eminescu dădu din umere şi-şi continuă citirea. Ce-i păsa lui de adevărurile istorice! Niciodată el nu s-a interesat de aceasta; totdeauna el a avut credinţa că omenirea şi românii au trăit aşa, după cum el şi i-a închipuit, iar nu după cum ei au trăit în realitate. Mintea lui Eminescu a fost incapabilă de a înţelege vreodată un adevăr care nu ar fi intrat în sistemul credinţelor sale, care nu i-ar fi gâdilat o manie a lui, fie filosofică, fie istorică.
Mai departe, Eminescu ne vorbeşte de case cu acoperământ ţuguiet, de cavaleri purtând căciula ţurcănească – amintire a costumului de pe portretul lui Mihai Viteazul –, învăliţi în mantale, lucru care ne provoacă râsul nostru al cunoscătorilor în istorie, şi vă puteţi închipui ce mai cunoscători eram chiar noi!
Eminescu continuă, continuă în mijlocul unei mari plictiseli. Călugărul Dan se uită la umbra sa, umbra se transformă într-o fată, Maria; un dialog drăgăstos urmează între dânşii. Dar vede clar cum fiinţa lui se desparte într-o parte eternă şi una trecătoare, braţele lui încep a pieri în aer şi cu toate aceste ele capătă puteri uriaşe. Deodată călugărului Dan îi vine plăcerea ca să ştie toate şi să afle toate, în sfârşit îi vine gustul să devie chiar însuşi Dumnezeu, şi atunci se întrebă: Oare fără s-o ştiu nu sunt însuşi Dumne… În acea secundă totul se prăbuşi împrejurul lui, ca în Ce poate fi va fi a d-lui Bodnărescu.
Dionis, căci Dan dispăruse o dată cu prăbuşirea, deschide ochii.
Visase? Nu.
Era Dan şi visase că-i Dionis? Iar nu. Ce fusese? Ruben era jidanul anticvar Riven, de la care cumpărase cartea de astrologie, umbra fusese portretul cu ochi albaştri; însă nu visase. Dionis, conform migraţiunei sufletelor, probabil că trăise în trupul lui Dan călugărul. În timpul lui Alexandru cel Bun, prin urmare subt o emoţiune puternică şi printr-un fel de luciditate retrospectivă şi-a adus aminte de traiul lui, acum 400 de ani în urmă…
Păcat că nu-şi adusese aminte şi de felul cum erau casele făcute în timpul lui Alexandru cel Bun; aceasta ar fi fost mai interesant.
Necontestat că Sărmanul Dionis are o concepţiune puternică şi că este ieşită dintr-un cap numai ca acela al lui Eminescu, dar e numai concepţiune. Ca nuvelă, adică ca descriere, ca intrare în detail, ca punere în relief de caractere, ca viaţă trăitoare, ea este slabă de tot. Se vede de departe că Eminescu nu mistuise bine ceea ce citise şi că nu izbutise să dea Sărmanului Dionis, măcar caracterul unei nuvele fantastice.
Citirea durase lung timp. A trebuit să luăm ceaiul pe la douăsprezece jumătate.
Nu-mi aduc aminte bine critica d-lui Maiorescu asupra nuvelei, dar ştiu că a făcut o critică. Cât despre ceilalţi, era unanim admis că, aparte teoria metempsihozei, nuvela era de o extravaganţă neiertată.
Dl. Iacob Negruzzi repetă necontenit:
— Ce au să zică cititorii Convorbirilor?
Asta nu l-a împiedicat însă să ia din mânele lui Eminescu manuscriptul şi să-l puie în buzunar.
Eminescu nu a discutat cu noi, rămăsese istovit după citire, se vedea că citind nuvela trăise viaţa sărmanului Dionis şi avea aerul că chiar la „Junimea” nu era în elementul lui, părându-i rău că nu s-a născut aievea în timpul bătrânului Alexandru cel Bun.
*
Ne-am despărţit târziu. Grupuri, grupuri, am continuat discuţia asupra Sărmanului Dionis.
Eminescu s-a separat devreme de noi, ducându-se singur. Rar mergea în tovărăşia noastră, mai ales tovărăşia mea nu-i plăcea, din cauza spiritului meu zeflemist. Eminescu era şi el în momentele lui bune vorbăreţ şi glumeţ, deşi întotdeauna cu o umbră de melancolie, însă nu admitea glumă asupra credinţelor şi convingerilor sale. Şi fiindcă tocmai acele credinţi şi convingeri puneau în mişcare verva mea, de aceea mă evita, cu toate că reciproc ne stimam. Niciodată n-am avut vreo discuţie displăcută cu dânsul, şi când era bine dispus, chiar consimţea să ia o consumaţie cu noi.
Dar nu pot spune acelaşi lucru şi despre alţii. Eminescu trata cu mare asprime pe mulţi din „Junimea”, iar cuvântul de proşti şi ignoranţi era la fiecare pas pe buzele sale. Toată lumea însă îl menaja.
Nu ştiu, dar parcă era o presimţire în noi toţi, că o mare nenorocire era să i se întâmple.

Sursa:

G. Panu,”Amintiri de la Junimea din Iaşi”, ediţie îngrijită, prefaţă şi tabel cronologic de Z. Ornea, editura Polirom, Iaşi, 2013.