„[…] De câte ori
deschid volumul de Poeme al lui Eminescu am impresia că
mă întorc acasă, după o călătorie lungă […]. De la Keats la Victor Hugo, de la Goethe la Shelley, până la Edgar Poё,
la Boudelaire, la Mallarmé, la Valéry, călătoresc zilnic într-un bogat univers
poetic, plin de minuni, de forme și de gânduri […]
Și totuși pe Eminescu nu-l pot uita. Confruntat cu marii mântuitori de liră,
Eminescu nu scade, ci crește […]
Nostalgia lui, melancolia lui, concepția lui tragică despre viață și lume,
toată comoara lui de sensibilitate adâncă și de pătrunzătoare viziuni în
infinit și-au aflat o expresie asemănător de vie la alți mari poeți. Temele
fundamentale din poezia lui Eminescu sânt, în sfârșit, temele eterne ale
lirismului. Și totuși Eminescu rămâne nou și tânăr, cu toate antologiile și
afinitățile ce-I descopăr […]
Lumea lui Eminescu este lumea lirismului înalt și adânc. Acolo legile fizice,
logice, psihologice își pierd virtutea. Alte legi stăpânesc lumea lirismului
poetic și muzical. Sânt legi despotice și simple, relevate sensibilității
noastre, dar nedefinite pentru inteligență. Așa se explică în mare măsură că
marii lirici, îndeosebi Eminescu, rămân intraductibili. Ceea ce geniul a
construit, iscusința nu poate reconstrui. Iar geniul lui Eminescu și-a
adăpostit lumea lui personal într-o clădire românească. Între poezia Eminescu
și limba românească există afinități așa de strânse, încât a încerca să le
desfacem una de alta înseamnă aproape un sacrilegiu. Va veni poate o vreme când
neamul nostru se va impune străinilor cu destulă forță pentru ca aceștia să
consimtă a ne învăța limba, după cum noi învățăm englezește pentru a citi pe
Byron…”
(cf. Viața românească, nr. 6,
anul XXII, iunie 1969).
Preluat: Cimpoi,
Mihai. Elena Văcărescu: poeta „neliniștii divine”. - Târgoviște, 2015.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu