1877
- Eminescu publică în Timpul un articol intitulat Dorobanții: „Au sosit în București Dorobanții de pe cîmpul de război. Acești eroi, cu care gazetele radicale se laudă atîta, sunt mulțumită guvernului goi și bolnavi. Mantalele lor sînt bucăți, iar sub manta cămașa pe piele, și nici cojoc, nici flanelă, nici nimic…‟
- n legătură cu articolul Dorobanții, Iacob Negruzzi avea să scrie în volumul de Amintiri din Junimea: „…Mulți își vor aducînd aminte de acel articol faimos din 1877 în care vorbea despre dorobanții flămînzi și rupți, cari, întorcîndu-se biruitori din război, cereau burghezilor din București găzduire pe o noapte și acești bulgaro-români, cari cu gazeta în mînă se lăudau de vitejia ostașilor noștri, îi izgoneau fără milă de la ușa lor…‟
- Peste ani (în 1899), Caragiale avea să evoce într-o scrisoare aura acestei epoci care acum e la începutul ei „Ne-am fi întinerit unul pe altul cu aproape un sfert de veac, prin reconstituirea acelor scumpe timpuri trecute de la Timpul, ‒ cînd strălucea pe scena tineretului bucureștean celebrul trio Eminescu-Bădescu-Caragiale, ‒ cînd gîndeam, speram și rîdeam, împreună, așa de mult…‟ (Scrisoare către Scipione Bădescu.)
- Amintindu-și despre Eminescu și Caragiale la Timpul, Slavici spune: „Țineau amîndoi să-și cetească împreună scrisa mai nainte de a fi dat manuscriptul la tipar. Lucrul acesta era foarte cuminte, ei însă nu se mărgineau să cetească, ci începeau să-și discute mai întîiu asupra limbii, apoi și asupra cugetărilor și se pierdeau în discuțiuni în vreme ce paginatorul din tipografie cerea mereu manuscript. Erau însă amîndoi de părerea că anume cele ce au să fie cetite de mulți trebuie să fie scrise cu multă îngrjire, și nu țineau seamă de stăruințele paginatorului, care nu-și dădea seamă, că «limba păsărească» e propagată de oamenii care scriu cu ușurință.
- Al doilea principiu stabilit de dînșii era că nu scriem pentru ca să ne dăm pe față cugetările, ci pentru ca să le reproducem în mintea acelora la care ne adresăm, adecă să-i facem pe aceștia să gîndească ceea ce voim noi. Urmează că avem să alegem totodeauna vorbele de care în mintea lor se leagă gîndul ce avem în vedere și să întrebuințăm și să așezăm toate vorbele astfel alese potrivit cu deprinderile lor. Cînd ne adresăm dar la toți Românii, bune sunt numai vorbele și formele gramaticale, cu care sunt deprinși toți Românii ori cel puțin cei mai mulți dintre dînșii.
- Discuțiunea se urma spre a se dumiri unul pe altul, care anume dintre vorbe și dintre formele gramaticale sunt de felul acesta…‟
- „Cumnatul meu îi găsise un loc la Timpul și mă-țelesei de-îndată cu Titus, ca pentru a putea ajuta pe Eminescu într-o formă demnă, să iau lecții de românește de la dînsul; și așa ca orele să fie puse imediat înaintea mesei, ca să poată lua masa cu noi. Dar planul nostru rămase, la început numai plan, fiindcă Eminescu nu venea, zicînd că n-are timp. Numai sîmbăta apărea regulat, invitat de cumnatul meu, la masă, pentru că seara se făcea «literatură»‟. Nu mi-a părut însă niciodată că s-ar afla în lipsă, nu mînca mult și nici din toate, ci știa să aprecieze mîncărurile alese. Curmalele erau mîncarea lui favorită și-i plăceau prăjiturile de orice fel, dar, cum am spus, nu mînca niciodată mult.‟ (Mite Kremnitz: Amintiri fugare despre Eminescu).
· 1883
- Familia publică știrea că „La Galați se va da un bal, din al cărui folos jumătate va fi destinat pentru vindecarea nefericitului poet Eminescu.‟
Sursa:
Vintilă, Petru. Eminescu:
Roman cronologic. – Bucureşti: Cartea Românească, 1974. – 810 p.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu