EMINESCU: POETUL ETERNITĂȚII

Nicolae Iorga (născut 5 iunie 1871, Botoșani – decedat 27 noiembrie 1940, Strejnic, județul Prahova)/. A fost un istoric, critic literar, om politic, documentarist, dramaturg, ministru, parlamentar, profesor universitar, iar dupa cum spunea George Calinescu acesta a jucat rolul lui Voltaire in cultura romaneasca. La 23 de ani a devenit membru al Academiei Romane, iar la 24 de ani a castigat concursul pentru catedra de istorie la Universitatea din Bucuresti. Nicolae Iorga a fost dotat cu o memorie extraordinara, fiind capabil sa cunoasca istoria universala si cea romana in detaliu. Este considerat unul din marii istorici ai lumii, prin contributia la cercetarea istoriei universale si a istoriei romane. Sfarsitul lui Nicolae Iorga a fost tragic, fiind asasinat de un grup de legionari, dupa ce a fost ridicat din vila sa din Sinaia.

A publicat circa 16000 lucrări științifice (sinteze, monografii, colecții de izvoare istorice etc.), inclusiv sinteza „Istoria Românilor” în 10 volume.

A integrat istoria românilor în istoria universală. A adus contribuții majore la studierea istoriei universale, indeosebi istoria Bizanțului.

 Publicăm un fragment despre Mihai Eminescu din volumul Iorga, Nicolae. Oameni cari au fost .

Se aminteşte amintirea a două zeci de ani de la moartea lui Eminescu, privit astăzi, şi pe cea mai desăvârşită dreptate, ca întruparea cea mai deplină a geniului românesc în a doua jumătate a veacului trecut.

Nu suntem în stare încă a-l prăznui, - când din punctul de vedere moral nu formăm încă un popor, căci prin înstrăinare ne lipseşte clasa de sus, prin ignoranţa cea de jos, iar clasa de mijloc românească, întru cât se poate încălzi de amintirea gloriilor noastre intelectuale, se reduce la un număr destul de restrâns de cărturari.

     Tineretul, căruia-i revine mai mult decât oricui sarcina pioasă de a se închina marilor suflete trecute de aici sus, în lumea unde scânteie, de o lumină limpede şi veşnică, viaţa, deci cugetarea şi simţirea aleasă a neamului, acest tineret nu se poate manifesta încă unitar şi disciplinat, ceea ce ar da manifestărilor lui o mai mare putere şi un prestigiu netăgăduit. Oricum însă şi în orice formă: prin cărţi, oricât s'ar recunoaşte în ele rostul comercial, prin articole de revistă, în numele deosebitelor cenacule şi societăţi în comandită, prin cuvântări ocazilonale, mai ales prin comemorarea din Cernăuţi a Bucovinenilor , Eminescu îşi va fi avut ziua lui. Şi, anume, cu deplina recunoaştere a rostlui său celui adevărat.

      Această reputaţie întreagă au statornicit-o numai anii din urmă, mai ales după cunoaşterea manuscriselor lui poetice, după învierea articolelor de cugetare, de polemică şi îndrumare, din care se desfac credinţele şi convingerile unui suflet cu totul superior. Chiar şi în vechea formă, nelămurită, puţin cugetată şi sentimentală, - din punct de vedere, înjositor al nebuniei şi al morţii înainte de vreme a poetului, sau din acela, tâlcuitor cu tendinţe, al comentatorilor interesaţi, - , această reputaţie nu e prea veche.

     Colaboratorul ''Familiei'' trecuse neobservat. ''Dincolo'', lipsea simţul pentru mlădierea şi energia unei limbi poetice care era nouă, oricât ar fi fost înrâurită de stilul lui Bolintineanu. La noi acest stil era compromis prin sine însuşi întâi, şi apoi prin prea multe reziceri şi ecouri, în scrisele poeţilor mărunţi din vremea lui Cuza. Eminescu primise înrâurirea lui Bolintineanu, nu din ţară, ci din Bucovina, unde, - încă de când foaia fraţilor Hurmuzachi reproducea în foileton, cu lăudătoare recomandaţii, poeziile acestui sentimental vorbăreţ şi neglijent, care ajunsese a trece drept un inspirator cântăreţ al amintirilor şi idealelor neamului, - faima liricului muntean nu slăbise. Doar Petrino, cu toate înrâuririle scriitorilor germani mai cetiţi prin anii 1860, purcede în parte, aş zice chiar în bună parte, din Bolintineanu, decât care el are însă hotărâtorul merit al sincerităţii poetice pasionate.

      În ţară, unde moda literară franceză stăpânea, elementul nou pe care-l aducea încă pe atunci Eminescu, al cărui suflet era îmbogăţit de reflexivitatea germană, nu putea fi preţuit. Lirismul lui de iubire, din înduioşatele poezii pe care le publicau mult discutatele ''Convorbiri literare'', părea prea simplu pentru un gust falsificat de retorica armonioasă curentă. Evocările lui strălucite dintr' un trecut care putea să-l atragă ca pe un romantic, dar care-i era şi cunoscut şi adânc, intim, prin cetiri îndelungate în vechea noastră literatură, - pe atunci cu totul dispreţuită, chiar în ''Junimea'', şi cunoscută numai ştiinţific, de un Hasdeu, - nu aflau cuvenita preţuire, nici chiar în cercul, atât de ironic, al ''Junimii'', în care umbrele eroice n'aveau întrare pentru a nu turbura bătaia cu perinele, anecdote-le d-lui Caragiani, ori mica pornografie curentă. În sfârşit, d-l Maiorescu, doar, şi câteva persoane din cerc puteau să aibă înţelegerea pentru filozofia care dădea un înalt înţeles ''Rugăciunii unui Dac'' şi ''Satirelor'', filozofie care căpătase la poet energia unei credinţe atotstăpânitoare. Şi chiar acel element din satire în care se cobora prezentul, înălţându-se prin aceasta şi mai mult gloria, serioasă şi sinceră, omenească şi plină de evlavie, a secolelor viteze şi credincioase, nu putea să aibă primire simpatică; doar societatea de atunci, ieşită biruitoare, pe neaşteptate, din mari frământări şi crize politice şi sociale, avea toată admiraţia pentru opera ei, cu care, şi din neştiinţă, nu putea compara marea operă a trecutului, şi ea n'avea presimţirea crizei morale care trebuia să se declare îndată, urmând apoi şi până în zilele noastre. De la satira personală a lui Bolintineanu, înăcrit de oboseală şi neliniştit de începuturile bolii sale, de la satira glumeaţă, de cuvinte, a lui Boronzi până la această satiră, era o distanţă uriaşă, pe care contemporanii n'o puteau trece.

    Nici simţul pentru superioara factură a limbii poetice noi nu-l avea ''Junimea'', cu tot numărul însemnat de oameni de gust şi de filologi( aşa de rare ori oameni de gust!) pe care-l cuprindea societatea. Din gura unui membru al cercului din Iaşi  ştiu că lectura celor mai frumoase poezii ale lui Eminescu nu era întovărăşiă de acea evlavioasă atenţie care ar fi făcut bine unui suflet aşa de delicat, ci cu observaţii critice jignitoare, cu glume grosolane, cu râsete inconştiente care toate îşi aflau scuza în ''defectele stilistice'' ale scrisului lui Eminescu. I se cereau, ca oricui, şi în acelaşi ton, schimbări. Trebue să adăugăm însă că el, deplin conştient de valoarea operei sale şi de îndreptăţirea unui grai format din cetirea întregii noastre literaturi şi din ascultarea Românilor de pretutindeni, răspingea cu o răceală hotărâtă propunerile de schimbare, lăsând, cel mult, ca ele să se facă, fără ştiinţa lui, de obişnuitul redactor-corector al foii.

     Nenorocirea lui Eminescu a deşteptat întâi dintr'o indiferenţă care ar fi foarte vinovată, dacă n' ar fi fost atât de firească, publicul nostru. Acei cari nu urmaseră pe poet în greaua, îndelungata şi marea lui evoluţie, luară în mână cu interes frumosul volumaş alb, cu frontispiciile delicate şi împodobit cu chipul, de o seninătate şi curăţenie, de o frumuseţe liniştită şi sigură, de o calmă privire dominatoare al scriitorului fără noroc . În tineretul din şcoli se porni o nemărginită simţire de milă pentru zeul tânăr care căzuse, fulgerat, din Olimpul luminos cu flori albe de cireş, mirezme de tei, blonde chipuri iubitoare şi ochi albaştri în lacrimi, cu fantasme măreţe de voinici pururea biruitori, în Iadul întunericului şi scrâşnirii dinţilor. Versurile se cetiră cu luare aminte, atunci pentru întâiaşi dată, şi magia lor, acel farmec vrăjit care te cucereşte din nou la însutita cetire a paginilor unice, - rămase unice, poate pentru totdeauna, - se trezi şi birui. Marele singuratic şi neînţeles pătrunse printr-o înţelegere dureroasă în viaţa timpului său, şi revoluţia pe care trebuia s' o îndeplinească în cugetarea, şi mai ales îm toată simţirea noastră, începu.

Era prin 1886. Între noi, şcolarii de curs superior de la liceul din Botoşani, Neagu aduse cel dintâi vestea unui noi Evanghelii pentru tineret. Mai mare decât noi, având acum sufletul său de bărbat, cu toate coardele din el vibrând, elînţelegea. Peste un an la liceul din Iaşi , noi, cei din clasa a V-a, înţelegeam cu toţii.

    Era, de fapt, nu o cetire, întovărăşită de simpatie, de entusiasm chiar, a unui poet, ci o iniţiare, aproape religioasă, o prefacere religioasă, o prefacere sufletească a unor tineri deprinşi cu aceeaşi gulumă groasă care rămăsese şi în vârsta matură membrilor ''Junimii'', cu aceeaşi atmosferă de materialism cras. Această poezie minunată din cele o sută de pagini ale cărticelei albe ne ridică spre ideal, - în iubire, care mijea nelămurită în sufletele noastre, în cugetare, spre care se încercau întâi aripile noastre slabe, în taina tuturor depărtărilor şi înălţimilor. Dacă e puţină bunătate în noi, dacă prin valurile turburi ale unor timpuri de prefacere, ne-am păstrat cei mai mulţi curaţi şi nobili în viaţa noastră de simţire, aceasta lui i-o datorim. Pe pragul deschis al aşteptărilor vârstei ne lunecau ispititoare fantasme de desfrâu, cu ochii bolnavi de o molipsitoare beţie, ci se opreau drepte în lumina primăvăratecă feţele, blânde, albe, ţiind în mână, ca sfintele stâlpiri pentru gloria Mântuitorului, crenguţa smerită a florilor albe de cireş.

       Sub alte feţe vedeau alţii pe Eminescu, - alţii de altă vârstă şi de aiurea decât din acea serioasă şi naivă Moldovă a noastră, a cării inimă bate totdeauna pentru noile veşti bune ale idealului. Dar sub alte feţe ni s' a înfăţişat şi nouă poetul nenorocit. Nu ne-am molipsit cerşitul public, cel puţin indiscret, cu publicare de scrisori şi amănunte desgustătoare ale unei boli urâte - şi în aceste scrisori se amesteca şi numele surorii lui, Hanrieta, pe care mi-o aduc aminte, aşa de asemenea cu fratele ei, zeul tânăr, tot aşa albă, cu faţa de marmură, sigură în linii, cu ochii liniştiţi negri, adăugându-se la această înfăţişare de nerealitate, de frumoasă închipuire , dispreţuirea pentru viaţă, nemişcarea, aproape desăvârşită, a unei ciudate paralizii de tinereţe. Nu l-am jignit; am putea zice, deşi era viu, nu i-am jignit memoria, - prin cuvântările de bierărie în folosul unor subscripţii mai mult sau mai puţin factice, n' am trâmbiţat şi crăinicit boala lui, care mai la urma urmei nu-l privea decât pe dânsul, întru cât îl mai putea privi ceva, - şi pe cei săraci cari-l căutau în sărăcie, iar pe ceilalţi îi putea îndemna doar la ajutorul ascunspe care mâna stângă nu-l ştie în clipa când îl depune dreapta. N' am ştiut interpretarea socială a d-lui Gherea din ''Contemporanul'', un fel de „'Viaţă Românească'' a timpului, mai brutală, dar mai sinceră, mai grosolană, dar mai puţin perfidă, pentru a privi în noi pe Eminescu.

      Trecea pe stradele Iaşului un om greoi, gras, cu mustăţile rase, rău îmbrăcat, împiedicat în mişcări, care-şi smulgea firele de păr de pe faţă şi apuca de turnare pe femeile care-i plăceau.    Mulţi se ţineau de dânsul, - Doamne iartă-i! - distrânduse. Noi întorceam capul de la el, cum la-i întoarce de la trupul neînsufleţit, ajuns hidos  prin impia descompunere, al unei feţe respectate şi iubite. În Botoşani întra apoi, aşteptat de o seamă de lume, lângă Hanrieta, nici tristă, nici veselă, ci nemişcată în alba ei figură liniştită, acelaşi om gras, fără vârstă, pe buza de sus a căruia se desfăceau acum o mustaţă groasă neagră. Acasă la el veneau acum des prietenii, ca să afle veşti, care ajungeau pe urmă în presă. Odată, lângă piaţa cea mare îl întâlnii, târându-şi greu picioarele bolnave, cu ochii pironiţi în jos. S' a uitat lung la acela care-i salutase geniul, ca şi cum n' ar fi fost la mijloc ceaţa nenorocirii, şi apoi picioarele bolnave târâră mai departe pe acel care fusese Mihai Eminescu.

   ...Şi care n' a fost mai niciodată, desigur niciodată el însuşi, cu toate scurtele licăriri înşelătoare. Când interesaţii îl scoaseră înainte la Bucureşti, cu „'Fântâna Blanduziei'', un simţ de ruşine indignată ne strânse sufletele. Moartea, orice moarte era mai bună, şi când maortea cea mai rea desrobi de tirania unei boli înjositoare un suflet care se întrupase în vecii vecilor în versuri nemuritoare, ca o vedenie urâtă se depărtă de noi.

Eminescu se absorbise întreg în gloria sa.

      Ea creşte zilnic. Tinerii altor generaţii pot fi robiţi trecător de alte stele, mai aproape de ei. Lumina lor nu ne e străină şi o primim cu mulţumită, dar, cât priveşte mângâierea, îndemnul, religioasa purificare şi înălţare a sufletului pe care ai dreptul să o ceri de la poezie, şi pe care ea o dă aşa de rar, noi, cari am fost tinerii de acum douăzeci de ani, nu mai avem nevoie să căutăm raze. Neclintită şi eternă ni le trimise şi azi steaua noastră.

1 iulie 1909.                                                                                                                    Nicolae Iorga

 Sursa: Iorga, N. Oameni cari au fost. - Craiova:Tipografia de Sud, 2009. - 750 p.