Mihai Eminescu, un poet de mâine...

Dabija Nicolae ‒ poet, scenarist, redactor.

Născut la 15 iulie 1948 în satul Codreni, raionul Cimişlia, Republica Moldova. În anul 1966 devine student la Facultatea de Jurnalistică a Universităţii de Stat, iar în anul III este exclus de la facultate „pentru activitate antisovietică şi proromânească", fiind reînmatriculat la studii peste un an, dar în cadrul Facultăţii de Filologie.

Debutează în literatură cu placheta de versuri „Ochiul al treilea"(1975), în acelaşi an absolveşte Universitatea de Stat de la Chișinău. Pe parcursul anilor 1972-1975 este redactor la Televiziunea Naţională, din 1975 pînă în 1984 este şef de secţie la revista de literatură „Nistru"; apoi în anii 1984-1986 ‒ redactor-şef la revista tineretului de creaţie „Orizontul", iar din 1986 pînă în prezent este redactor-şef al săptămînalului „Literatura şi Arta". Membru al Uniunii Scriitorilor şi Jurnaliştilor din Republica Moldova.

Despre Eminescu s-au ținut mii de conferințe.

Despre Eminescu s-au rostit zeci de mii de discursuri.

Despre Eminescu s-au scris sute de cărți.

Despre Eminescu s-a spus totul.

Despre Eminescu nu s-a spus nimic.

Despre autorul „Luceafărului‟ am putea spune că e cel mai cunoscut și cel mai necunoscut poet al nostru.

   Au trecut cinci sferturi de secol de când Eminescu nu mai adună cuvintele pe filă. Omul Eminescu a murit, dar pana lui parcă mai scrie și astăzi. Ici-colo apar în periodice, în culegeri, în volume – poeme eminesciene, cu specificarea: „inedită‟.

Parcă manuscrisele lui ar fi completate în continuare. Parcă și de acolo, din ceruri, ar mai adăuga noi pagini la cea mai importantă Carte a neamului românesc.

Voievodul Cuvintelor a fost comparat adeseori cu Ștefan cel Mare. Câteodată îmi vine să cred că însuși spiritul lui Ștefan cel Mare s-a reîncarnat în Eminescu. Și ceea ce n-a mai reușit să facă Ștefan cu sabia a făcut Eminescu cu cuvântul.

   Un popor care îl are pe Eminescu nu poate fi sărac.

   Eminescu ne-a făcut bogați prin naștere. Bogați prin faptul că-i aparținem. Bogați prin faptul că ne aparține.

   După 1940 nouă, basarabenilor, ni se furase aproape totul. Spre deosebire de cosângenii noștri de peste Prut, cărora li se furase o bucată de țară, nouă ni s-a furat Țara însăși. Iar odată cu ea ne-au mai fost răpite: Limba, Alfabetul, Credința, Istoria, Trecutul, Prezentul și – în măsura în care copiii nu aveau acces la valorile neamului – Viitorul. Și cu toate acestea, am avut un dram de noroc: dintr-o „eroare‟ a celor care s-au lățit peste noi, ne-a fost lăsat Eminescu. Și cu ajutorul lui Eminescu am putut reconstitui, pe rând, Istoria Națională, Limba Română, Alfabetul, Trecutul, adevărata Literatură Românească etc. Și ne simțeam bogați. Am fost mult mai săraci dacă ne era lăsat totul și ni s-ar fi răpit Eminescu.

   Într-o poezie spusesem despre Eminescu:

Când mă gândesc

             Cât de mult

                               Ne iubise izvoarele,

și codrii

        și doinele

            ce au fost a-l cunoaște –

îmi vine să cred

              că poeții mari

                          își aleg

                                  popoarele

în mijlocul cărora

                          au

                            a se naște.

   Eminescu ne-a ajutat să supraviețuim. Să rezistăm. Pentru noi e mai mult decât un poet. El este un simbol. Ca și Ștefan cel Mare. Și dacă Ștefan cel Mare a vegheat integritatea teritorială a țării, Eminescu a vegheat integritatea limbii românești în toate teritoriile locuite de români.

   Eminescu a fost acel liant care ne-a ținut împreună, pe noi cei de-o parte a Prutului cu noi cei de altă parte a Prutului, pe nepoți – de străbunei, pe emigranți sau înstrăinați – de Țară. Poetul a corectat mereu, sincronizându-ne, limba română a celor din Transnistria, spre exemplu, cu a celor din Banatul Sârbesc, a celor din Bucovina cu a românilor din Maramureș...

   Am putea spune despre el: Eminescu – unificatorul. Unificatorul de grai, de țară, de suflet.

Fragment din „Mihai Eminescu, un poet de mâine....”

 Nicolae Dabija