DELFINUL de GEORGE MENIUC

George Meniuc s-a născut la 20 mai 1918, în oraşul Chişinău, şi s-a stins din viaţă la 8 februarie 1987.

Unul dintre fruntaşii literaturii române din Republica Moldova, care şi-a început activitatea în condiţiile anilor ’30 în cadrul României, George Meniuc s-a manifestat în toate genurile literare. Cu excepţia dramaturgiei, toate celelalte i-au fost favorabile. Inclusiv cititorii începători găsesc în moştenirea rămasă de la scriitor cărţi interesante şi incitante: Povestea Vulpii (1963), Prichindel (1969) şi, în chip deosebit, La balul coţofenei (1969). S-a impus cu toată puterea unui talent viguros în poezie (Balade şi sonete, 1955; Poeme, 1957; Versuri alese, 1958;Vremea Lerului, 1969; Toamna lui Orfeu, 1983; Preludiul Bucuriei, 1988 ş. a.), în proză (Nuvele, 1961;Ultimul vagon, 1965; Disc, 1968; Delfinul, 1969 ş. a.) şi în eseistică (Imaginea în artă, 1940; Iarba fiarelor,1959; Eseuri,1967 ş. a.). A fost distins cu Premiul de Stat al Republicii Moldova (1972). Ion Ciocanu

Centrul Academic Eminescu a inițiat proiectul OPERA SOLICITATĂ CONTEAZĂ. În scopul unei deserviri eficiente și receptive vă punem la dispoziție unele opere pe blogurile noastre: http://bibliografiicaie.blogspot.com/; http://centruleminescubm.blogspot.com/; http://orapovesteicaie.blogspot.com/

Lectură plăcută! 

 George Meniuc

DELFINUL

De cinci zile încoace, Dicomens o caută pe Ursula. O caută prin marile noianuri de apă, pe lîngă țărmuri, în golfuri, o caută pretutindeni. Trimitea semnale disperate tocmai în Marea Neagră, totodată și în aceea Roșie, și în acea Albă, și în acea Egee, și în acea de Marmură: primea răspunsuri contradictorii și vagi. Chiar și Hardus, bătrânul delfin ce înfruntă stihia mării atîtea zeci de ani, cînd a auzit de Ursula, n-a găsit dezlegarea cea mai bună, ci a mormăit ceva prin somn, în doi peri. Iar vicleanul de Zbrog, după năravul său zeflemitor, fluierat a pagubă: cică așa și pe dincolo, Ursula o fi nimerit în mrejele pescarilor, acum o admiră publicul la circ sau la menajerie. Cu toate acestea, Dicomes rămînea la convingerea că într-o zi o va auzi pe Ursula, îi va desluși vocea, dintr-un meleag de apă.

El parcurgea întinderi vaste, năboite de talazuri sau calme, însorite, se cufunda în adîncuri, se strecura printre alge. Îi urmărea rîsul de ștrengăriță al Ursulei, ce-i trezea în toată făptura un fior de neconceput. Ochii el catifelați, mîngăietori, parcă îi răsăreau mereu dintr-o bulboană misterioasă. Totdeauna îi făcea plăcere s-o vadă, candidă și sprintenă, lîngă el. (Acum înota singur, n-avea bucuria valurilor și dacă înghițea vre-un pește, îl înghițea fără poftă). Odată se opri lîngă niște stînci și căscă gura distrat. O sepie îl împroșcă cu cerneală în ochi, de-a trebuit să și-i spele vre-o cîteva vrîste de înot. Ieși la la suprafață – tocmai cerul era senin – ar fi tras un pui de somn la căldura soarelui. Dar își puse înotătoarele în mișcare și o luă spre Marea Nordului. Poate, aici, prin lungile și întortocheatele fiorduri, o fi adus-o pe Ursula cheful hoinărelilor.

Prin amintiri îi trecea ca o umbră diafană silueta Ursulei, pe care ar fi recunoscut-o dintre sute de afaline. Curios lucru, ființa dragă ți-a dispărut în zare, însă indefinitul dor o scoate în fața ochilor tăi. Ursula l-a făcut să înțeleagă multe lucruri pe care înainte le trecea cu vederea. Diminețile, în deosebi, erau nespus de atrăgătoare cînd apa, mai străvezie decît oricînd, scăpăra în lumină. Pluteau alături, cu capetele rezemate de auroră. Ursula se juca și rîdea din spumele sclipinde ale mării învolburate, și de rîsul ei se trezea pînă și calcanul de pe fundul cu mîl.

Într-o seară au nimerit pe cărarea lunii, înotau amîndoi pe aceeastă cărare de vrajă, din ce în ce mai departe, spre gura aceea galbenă, înflăcărată, ce se deschisese la orizont. Ursula plutea încet, visătoare de pe cap îi lunecase un val de lumină, pe spinare îi tremurau mii de scîntei minunate. Dicomes ne se sătura privind-o. El a înțeles atunci că fără Ursula nu mai poate trăi. Era o seară de basm cînd Dicomes îi mărturisi tot ce avea pe suflet, cînd stelele din bolțile cerești se răsfrîngeau în valuri, zburdau ca niște peștișori de aur.

Dar și noaptea aceea de vară cu văpăi zdrobite pe întinderea mării! Tot cîrdul de delfini ieșise la plimbare. Apele fluoriscente se legănau abia simțite. Miriade de organisme c-un licăr de lumină în ele se răspîndiră în largul mării. Aceste luminițe neobișnuite aveau o nunță albăstrie, ca și cum vopseaua cerului căzuse peste ele. Ursula plutea ca o faclă aprinsă. Plutea pe urmele luminiscente ale unui vapor transatlantic. Pe neașteptate se întoarse către Dicomes și îi strigă a mirare: „Vai ce ochi înfigurați ai, Dic, parcă-s două făclii!” El a crezut-o, n-avea încotro. „Dar tu ce încîntătoare ești, Ursula, toată de mărgean!”. Ea clătină din cap: „Dic, îmi spui și zi și noapte același lucru”. Pleoscăi din coadă, deși orice laudă îi aducea plăcere. Dic îi era drag. Pînă la revărsat de zori au făcut ghidușii, s-au jucat în mare, au înghițit o mulțime de peștișori. Cînd au apărut pescăruși, i-au întîlnit cu binețe vesele. Dimineața Dicomes, aruncă o privire în oglinda apei și nu descoperi făcliile,  în schimb își văzu ochii mari și blajini.

Și prin ținutul fiordurilor odată împreună. Ursula se zbenguia dintr-un fiord în altul. Vioaie, ușoară, ca o caravelă cu pînzele în soare, lunecînd pe talazuri. Totul îi bucura aici, numai apa era cam rece. Munții abrupți se profilau pe cer, brazii își aruncau umbra lor metalică pe ape. Nimic nu s-a schimbat de atunci, domnește același farmec. Dicones revedea locurile cunoscute și era mîhnit că înoată în singurătate. Dacă ar avea putință, ar cutreiera prin munții cea înalți și tăcuți, cu spinările zbîrlite ca o perie. Dar el trăiește în lumea lui, între hotarele ei, peste care nu se trece. Dincolo sunt alte legi, nu ca în oceane și mări. Nici cei de dincolo, din lumea lor stranie, terestră, nici cei de mai încolo, din lumea lor boltită, aeriană, nu-și pot schimba traiul cu aceștea de aici, din lumea acvatică. Fiecare cu lumea și traiul său. Ce-i drept, numai omul cutează să cucerească lumile de-a valma, cîteștirele odată.

Dicomes nimeri sub ploaie. Picăturile răpăiau, săreau ca gîzele, beșicau toată suprafața apei. El înota în mugetul ploii, în vaierul mării, înainte. Ferăstrăul fulgerului sfîrșea cerul și se cufunda în mare bubuind a supărare, întinsele noianuri se neliniștiră și ele, din străfunduri se ridicară nămoluri întunecate, mînia și turbarea apei n-aveau margine. Apoi ploaia se potoli, se strămută în alt loc, sclipi soarele pe cerul spălat, dar talazurile aprige tot continuau să urle. Dicomes ostenise. Găsi un golf ca să stea în tihnă o vreme oarecare. Își chibzuia itenerarul de mai departe.

Cum stătea așa pe gînduri, desluși de la distanțe mari o voce somnoroasă, bine cunoscută. Îi semnala Nardus, bătrînul delfin care trăia în Marea Caraibă și nu pleca nicăieri de ani de zile. Dicomes făcu mediat legătura, era gata să-l asculte din aceste meleaguri nordice de apă. Nardus se trezise chiar acum și, încă aburit de somn, se stăruia să-și amintească de ceva, de parcă bîjbîia prin întuneric. Probabil de asta i-a trimis semnale lui Dicomes.

 - Măi Dic, măi, mai întrebat ceva și am uitat.

 - Da, bătrîne Nardus. Te-am întrebat dacă n-ai văzut-o pe Ursula.

 - N-am văzut-o, mă păcătosule. Pentru asta făcea să mă trezești din somn?

 - O caut de cîteva zile.

 - Bun mire ce și-a pierdut logodnica.

 - Zbrog zice că ar fi prins-o niște pescari în mrejele lor.

 - Zbrog te invidiază că ai o mireasă tînără și te zădără. Ursula e atît de șireată că mai curînd pescarii vor nimeri în mrejele ei.

 - Și totuși, bătrîne Nardus, vreau să aflu unde-i.

 - Multe se întîmplă în lumea asta pe care nu le știm.

 - Mi-e teamă să nu se adeverească presupunerea lui Zbrog. Aș muri de jale și dor. 
 - Măi flăcăule, nu mai fi și tu ca o actinie ce se zbînțuie mereu. Dacă Ursula a fost prinsă de pescari, acum trăiește într-un bazin smălțuit și are de toate cît îi poftește inima.
 - Nu înțeleg despre ce bazin aduci vorba.
 - Oamenii prind delfini și îi bagă în bazine cu apă.
 - De ce? Oare marea n-are apă?
 - Îi Deprind să viețuiască în apă încălzită de calorifer. Îi învață să facă tot felul de scamatorii în circuri. Dar mai cu seamă le studiază limba.
 - Limba ce-o vorbesc delfinii?
 - Da.
 - Ce le trebuie?
 - Oamenii fac multe lucruri pe care ei însuși nu știu de ce le trebuie.
 - Înainte limba ce-o vorbesc delfinii nu era studiată.
 - În babilonul lingvistic de pe pămînt doar limba delfinilor mai lipsește.
- Ciudat.
 - Ce-ți pare ciudat, mă Dic? Învățații au descoperit că între creierul delfinului și creierul omului nu-i o mare deosebire. Ba chiar al nostru, adică al delfinilor, are mai multe circumvoluțiuni. Descoperirea asta a fost ca un trăsnet din senin.
- Și cum, bătrîne Nardus, s-o aștept pe Ursula pînă vor învăța oamenii limba delfinilor?
- Tare greu ești de cap, măi Dic. Ursula te așteaptă lîngă țărmul Tauridei. Nu-ți face obicei de a lua drept adevăr niște presupuneri zălude.
 - Dar și ceea ce spui, bătrîne Nardus, e numai o presupunere. Am colindat Marea Neagră în lung ș-în lat.
 - M-am săturat de palavre, Dic. Picur de somn. Apa caldă în Marea Caraibă mă moleștește. La re…
Sforăitul bătrînului Nardus ce adormise tun în ajungea în Marea Nordului. Parcă horăia un vechi vulcan de sub ape. Dicomes se gîndi că fără iubire apusul de soare e mort, și culoarea pămîntului e grea, și diminețile nu mai sunt așteptate cu nerăbdare. Despărțirea de ființa dragă e culmea absurdității, dacă faptul acesta se poate evita. Dacă nu se poate evita, devine o dramă, fiindcă rînduielile vechi se schimbă anevoie. Bătrînul Nardus îl sfătuiește să nu creadă în presupunerea lui Zbrog, o găsește zăludă. Desigur așa ar trebuie să fie. Însă presupunerea include posibilitatea unor lucruri noi, plăcute sau neplăcute. Dacă se presupune posibilitatea unei despărțiri, oare Dicomes mai poate fi fericit? Oamenii nu-i înțeleg suferința, deși au creieri identici cu ai lui. De unde acest paravan între el și oamnei? Probabil, înțelegerea unor enigme vine abia mai tîrziu. Oamenii vorbesc multe limbi, le știu la perfecție, totuși nu se înțeleg între dînșii, în toate lucrurile. Ei înregistrează sunetele rostite de delfini, le studiază graiul, dar vor pătrunde prin asta mai ușor în sufletul delfinului, cînd încă n-au pătruns pe deplin în al lor propriu? În toate timpurile delfinul s-a purtat cu înțelegere față de om, văzînd în el o ființă superioară, o creație unică pe pămînt, iar omul l-a vînat în toate timpurile, văzînd în el o ființă inferioară, numai delfinul obișnuit. O, lume de-a-ndoaselea! Dicomes auzise de la bătrînul Nardus o mulțime de legende ce dezvăluie agerimea delfinilor, blîndețea lor față de om. Cînd Telemac, fiul lui Odiseu, într-o joacă neastîmpărată, a căzut în mare, s-a găsit un delfin să-l scape de la o moarte sigură. Dar numai aceasta? Bietul Poseidon se îndrăgostise de Amfitrita, îmbla năuc după ea. Amfitrita, speriată de pasiunea lui arzătoare, s-a ascuns la fundul mării. Delfinul a fost acela care a dibuit-o. Pe Dionis, zeul vinului și al cerealelor, delfinul îl lua în spate și se juca cu el în larguri. Copiii de azi merg la școală care pe jos, care cu tramvaiul, cu autobuzul, cu trăsura, cu șalupa. Însă unbăiat de lîngă Neapole trecea lacul Lacrin pe spinarea unui delfin, și așa în fiecare dimineață, ca să îmble la școală. Dar Gec, vestitul delfin din golful Tasman? Pe vremea cețoasă arată vapoarele drumul, ca să treacă fără accident prin strîmtoarea Cuc. Și mai cîți au fost, tot delfini de omenie…Deprinderea asta a delfinilor, precum o știe Dicomes, e o pornire ancestrală. Fericirea de-a iubi, de-a avea grijă de om, de-a scăpa de pericol pe cineva, îi este infiltrată în sînge, e ca și pomul ce-și desface florile fără cuțitul nimănui. Delfinul ține ochii deschiși și privește lumea cu bunătate.     
Ține ochii deschiși și se uită la lume. De sute, de mii de ani delfinul se stăruie să înțeleagă viața oamenilor. I-a văzut pe oameni clădind cetăți, construind corăbii de lemn, înălțînd temple zeilor închipuiți, scriind cărți, cîntînd la harpe și întrecîndu-se la jocurile olimpice. Pricepe ce vorbesc oamenii de pe țărîm și le ghicește gîndurile de la distanță. Oamenii îi sunt atît de apropiați, încît îi consideră din aceeași familie cu dînsul. În definitiv, poate și delfinii, în depărtate timpuri, au fost oameni, însă mai tîrziu au evoluat îb ființe acvatice? Oare nu-i verosimilă și o evoluție inversă? Delfinul ține ochii deschiși și caută să înțeleagă lumea. Un lucru nu-l pricepe: de ce oamenii se încaieră în războaie și se ucid unul pe altul? Înzădar încearcă delfinul să comunice oamenilor nedumerirea și durerea lui. Le trimite semnal după semnal, dar chemările lui se pierd în împărăția apelor. Oamenii au inventat telegrafia fără fir, au descoperit televiziunea, vorbesc prin radio, zboară în spațiul cosmic, fotografiază planetele pe față și pe dos, însă n-au ajuns să prindă semnalele delfinilor, semnale insistente între pămînt și apă. Delfinul ține ochii deschiși și se întristează că nu-i auzit.
     Dicomes înotă către Marea Neagră. Acolo s-au născut și el, și Ursula. Înota cu energie întreită. Stoluri de peștișori se fereau în lături, îngrozindu-se de namila asta ce trecea în mișcare vertiginoasă 
-      Mi-e dor de tine, Ursula.
- Și mie Dic.
-      Te-am căutat atîta vreme, Ursula.
- Și eu. Eram sigură însă că Dic e un delfin deștept, nu face prostii și se întroarce cu bine la cîrdul său.
-      Mă gîndeam la tine mereu, Ursula.
-      Și eu mă gîndeam la tine, Dic.
-      Iar Zbrog mi-a spus că te-au prins niște pescari.
-      O fi o presimțire rea, Dic. Însuși Zbrog a căzut aseară sub harpon. L-am văzut cînd te căutam pe tine în Mediterană, Dic.
      - Ucis?
-       Murind. Se uită la mine și plîngea.
-      Păcat de Zbrog. A fost un băiat îndrăzneț.
-      Îți închipui prin ce groază am trecut! Doar aceeași nenorocire se putea întîmpla și cu tine, Dic.
-      Eram în altă mare, Ursula.
-      Știu. Am aflat de la Nardus în ce ape te scalzi.
-       Dorul, bată-l vina, m-a mînat.
-      Ești un copil neastîmpărat, Dic.
-      Te-ai supărat, Ursula?
-       Fleacuri! Cu să mă supăr, dacă vreau să te văd cît mai repede?
-       Mă simt nespus de fericit cînd îți aud vocea, Ursula.
-      Și eu.
-      Pînă se va lăsa cerul înstelat peste ape, voi fi lîngă tine, Ursula.
-      Te aștept, Dic.
Moartea lui Zbrog îl zgudui. Îl paște și pe el o nenorocire mîine poimîne? Va pieri ca o bășică de spumă? Va cădea la fund, acoperit de sedimentul scoicilor? Se va preface în madrepor amorțit, petrificat? N-are a face, n-are însemnătate. Viețile își transmit ștafeta de la un capăt la altul. Moartea? În apropiere îl așteaptă iubirea, farmecul ei nesfîrșit și nostalgic. Sub puterea ei primejdiile de tot felul, genunea, focul îi par ireale.
    Dorește s-o vadă zilnic. Tresare cînd murmură și foșnesc talazurile mării, fiinncă are impresia că în preajmă înoată Ursula. Cînd țipă pescărușii, se întreabă dacă îi aude și Ursula. O caută și o presupune, și-o închipuie și o vede alături de sine. Dintre sute de semnale, transmise de delfini, recunoaște semnalele energice, cu zvon de clopoței, ale Ursulei. Cînd aleargă valurile tot înainte, fără preget, îi pare că împreună cu ele aleargă și Ursula. Același neastîmpăr, aceeași euritmie, aceeași beție de soare. Dicomes, fără Ursula, s-ar simți în singurătate grea, ca o epavă. Dacă ea tace, el îi strigă: „Hai să înotăm, care mai repede!” Și iarăși se iau la întrecere, înoată, ca două pirogi alipite una de alta, în larguri albastre.
        Pe plajă se îmbulzeau mii de oameni, ca bancul de pește mînat de curent. Cîteva bărci cu motor își demonstrau măiestria vitezei, săltau în plină ambiție de-a secera valurile toate. Aerul moleșitor și uscat tremura, dar nu de bătaia vîntului, ci de glasul duios al muzicii. Copiii alergau pe tivitura apei, se scăldau în spuma mării, cu țipete de trîmbiți zvăpaiate. Tot forfotă pe țărm, ca și forfota abisală a lumii acvatice.
-      Îmi pare atît de bine că te văd din nou, Ursula.
-       Și mie, Dic.
Muzica se împrăștia nelămurit de dulce, sunetele vii străpungeau depărtările încremenite sub cer. Prin valuri trecea o înfiorare minunată, asemenea razelor de soare cînd e amiază. Delfinul ține ochii deschiși, vrea să-l înțeleagă lumea.