Mircea Eliade
13 martie 1907 – 22
aprilie 1986
Scriitor filosof de talie universală,
personalitate enciclopedistă
de tip renascentist.
Eliade, Mircea
(1907, București – 1986, Chicago, SUA), romancier, eseist, dramaturg, istoric,
antropolog. Fiul ofițerului Gheorghe Ieremia (care își va schimba numele în
Eliade) și al Ioanei (n. Stoenescu). Liceul Spiru Haret din București, apoi
Facultatea de Filozofie terminată în 1928 cu teza Filozofia italiană de la Marsiglio Ficino la Giordano Bruno. Bursă
în India, la Calcutta, unde învață sanscrita și se inițiază în practicile
hinduse (1928-1932). Doctorat în filozofie, în 1932. Asistent la Facultatea de Litere și Filozofie
din București (1933) cu un curs despre Problema
răului în filozofia indiană. Atașat cultural la Londra (1940), consilier
cultural la Lisabona (1941-1944). Se stabilește la Paris (1945) unde ține un
curs de istoria religiilor la Ḗcole Pratique des Hautes Ḗtudes. Profesor
invitat, apoi profesor titular și șef al catedrei de istoria religiilor (din
1985, catedra Mircea Eliade) la Universitatea din Chicago. Membru al Academiei
belgiene, doctor honoris causa al mai
multor universități europene și americane. Opera (selectiv) : Isabel și apele diavolului, roman, 1937;
Nuntă în cer, 1938; Comentarii la legenda Meșterul Manole,
1943; Insula lui Euthanasius, 1943; Traitḕ dʼhistoire des religions, Paris,
1949; Le chamanisme et les tehniques archaḯques
de lʼextase, Paris, 1951; Pe strada
Mântuleasa, Paris, 1968; La țigănci
și alte povestiri, 1969; De Zamolxis à
Gengis-Khan, Paris, 1970; Iphigenia,
piesă în trei acte, București, 1974; Histoire
des croyances et des idḗes religieuses, I-II, 1976-1978; Tinerețe fără tinerețe, Műnchen, 1978
etc.
Profesorul Angelo
Moretta l-a surprins sub chipul enciclopedistului renascentist: „Mircea Eliade
a fost, de fapt, unul dintre cei mai mari istorici ai religiilor din timpul
nostru și opera lui a avut o astfel de rezonanță în întreaga lume actuală, nu
numai fiindcă era un scriitor «angajat», ci mai ales pentru că a inițiat
cercetările sale – trebuie să spunem – dintr-o personală experință religioasă. Cu
personalitatea sa poliedrică și precoce, a depășit surpinzător crizele veacului
nostru într-o dimensiune aproape de om al Renașterii‟. Om de știință universal
(a scris în limbile engleză și franceză), Mircea Eliade a rămas mereu un
scriitor român. În afară de romane care au „stabilitatea‟ lor editorială,
nuvelele și povestirile au fost antologate
în diferite formule neortodoxe. Autorul a depășit faza
experimentalismului teoretic și s-a pus încă o dată în acord cu dominantele
timpului imediat. La fel și studiile științifice, eseurile, jurnalele,
articolele publicistice s-au organizat
diferit de la ediție la ediție, în funcție de editor, de tema generală a
volumului și chiar în raport de gustul îngrijitorului de ediție. Cert este că autorul
nu a protestat niciodată când cineva i-a alcătuit o ediție după principii și
algoritmi care făceau rabat de la construcțiile originare. O atitudine
spirituală. Probabil că astfel se asigura, prin confirmări concrete, că opera
sa poate fi maleabilă unor restructurări exterioare, că „deschiderea‟ nu e doar
un concept temporal al structuralismului. Starea de antologie posibilă
marchează identitatea eliadescă atât ca procesualitate deschisă, cât și ca
sintagmă permisivă în comutarea vecinătăților, deci în activarea
potențialităților. O operă interactivă și perfectibilă în interior, permisivă
în ceea ce privește orizontul asociativ, presupune o altă atitudine decât cea
tradițională a textului înghețat, osificat, indestructibil. Cert este că acest
înalt grad de asociere al componentelor devine un resort generativ pentru noi
semnificații, pentru alte proiecții din unghiuri necunoscute sau mai slab luminate.
Mircea Eliade a permis, dacă nu chiar a încurajat inițiativa ca din cărțile
sale să se facă alte cărți, din componentele textelor sale să se editeze alte
construcții textuale cu posibile perspective necunoscute. Poate că alți autori
s-ar fi simțit ultragiați. După marele Tratat
de istorie a religiilor (1948) și până la Istoria credințelor și ideilor religioase (1976), Mircea
Eliade a mai scris și cărți intermediare,
cu referințe la structurile universului religios (Nașteri mitice, 1959, Pantajali
și Yoga, 1962, Aspecte ale mitului,
1963, Nostalgia originilor, 1971) ,
fără să reprezinte studii sistematice, dar integrabile în vechile analize. Mircea
Eliade procedează ca un detectiv al profunzimilor conștiinței, acolo unde
percepția directă a realității se interferează și coexistă cu atingerea
miraculoasă a fantasticului și magiei iraționale. El nu pregătește, nu
anticipează schimbarea planurilor sau a unghiurilor de perspectivă. Apariția
fantasticului, intruziunea magicului intervine în plină realitate obiectivă (care
este marcată prin „senzori‟ topologici). Un act vrăjitoresc, un declic, cu
funcție de act sacerdotal și inițiatic
realizează transferul într-o altă lume. Dar în proza sa există un spațiu
secret, un fel de dispecerat al magiei de unde se accesează și se monitorizează
lumile paralele. El activează spații magice, nu o scală a timpului. În acest
sens, se deosebește de Eminescu, prozatorul fantastic care l-a marcat
fundamental, în esență, un manipulator al mașinii timpului, și se apropie de
folclor, în care topografia imaginară nu are dependință de fugacitatea
timpului. Sigur că spațiul și timpul nu se pot despărți, dar interacțiunea
armonioasă, construcția bivalentă poate acorda, pe rând, locul privilegiat
uneia sau alteia dintre componente.
Mircea Eliade
este cunoscut prin romanele: Maitreyi,
Romanul adolescentului miop, Noaptea de Sânziene, Domnișoara Cristina,
Întoarcerea din rai, Lumina ce se stinge, Huliganii Șarpele, Nunta în cer;
nuvelele La țigănci, În curte la Dionis, Uniforme de general.
„Mircea Eliade a
fost un ziarist de geniu, ca Hadeu, Eminescu, Iorga, Goga și Călinescu,... mai
ales, pentru că în spatele acestei forțe se afla – ca și la aceștia – o uriașă
capacitate de a simți și de a presimți, de a cugeta și de a plăsmui... Nimeni
nu a îndrăznit să creadă atât de cutezător în viitorul culturii române‟ (Dan
Zamfirescu, Mircea Eliade – profet al
neamului românesc)
Sursa:
100 cei mai mari
scriitori români / Coordonator Mircea Ghițulescu. – București: Editura Lider,
2005. – 355 p.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu