Evenimentul zilei: 10 martie

1887

• Evocare tîrzie relatată  de Gheorghe Bojeicu, fost coleg de  gimnaziu cu Mihai Eminescu, se încadrează în timp aici: „...l-am regăsit prin Martie, în Mănăstirea Neamț, unde fusese internat încă din Noembrie 1886, cum îmi spunea el singur. Intendent era o rudă a mea Leon Onicescu, acum pensionar la Vaslui, și care l-a tratat foarte bine. Se plîngea că a fost internat ca nebun, protestînd că n-a fost nebun. Doctor era, titular, Dr. Ursulescu, care venia o dată sau de două ori pe săptămînă. În Stabiliment funcționa ca un fel de medic, în permanență, Balomir. Cît am stat eu, în casă chiar la Onicescu, unde Eminescu lua masa regulat, am avut impresia că era perfect sănătos. Doctorul spitalului declarase și el că poate să părăsească oricînd azilul – însă nu avea mijloace cu ce să plece.‟ (...) Tot timpul cît am stat cu dînsul la Neamț, vreo zece zile, ne duceam aproape în fiecare zi în pădurea din apropiere, tolănindu-ne pe iarbă și Eminescu cînta cîntece eroice și de jele, cu voce foarte frumoasă, așa că găseam o adevărată distracție în societatea lui. Tot de-acolo, mai înainte, a dat poezia Vezi rîndunelele se duc intendentului Onicescu, după cum mi-a spus acesta, ca să o trimeată la Convorbiri literare. Credința mea și a lui Onicescu era că această poezie fusese inspirată de o doamnă a unui farmacist din localitate, Doamna Czenkli.‟

• Din inițiativa domnișoarei Cornelia S. Emilian, elevă la Școala Artelor Frumoase din Iași, se constituie un comitet de elevi „cu scop de a deschide liste de subscrieri pentru formarea unui capital, care să procure marelui nostru poet mijloacele necesare pentru pentru căutarea sănătății sale.‟ Listele de subscripție sînt lansate și însoțite de acest apel: „Sub-semnații elevi și eleve ai școalei de pictură din Iași, voind să venim în ajutorul distinsului poet Mihail Eminescu, îndrăznim a aminti țărei că este de datoria ei, ca în semn de recunoștință pentru prețioasa avere intelectuală ce-i lasă, să-i formeze un fond pentru a-și înlesni mijloacele de trai. În acest scop subsemnații am împărțit 500 de liste pentru subscripțiuni, care aducînd cîte 20 de lei una, în total ar face suma de 10 000 lei. Ca să poată însă contribui țara întreagă, fiecare persoană este rugată să binevoească a nu subscrie mai mult de 10 bani.‟

1889

·         „... era tot așa prin marte – m-am dus într-o zi să văd pe Eminescu la ospiciul din strada Plantelor‟...își amintea Vlahuță, după trei ani, în conferința Curentul Eminescu, ținută la Ateneu, joi 12 martie 1892.

„M-a cunoscut și i-a părut bine cînd m-a văzut. Îmbrăcat într-un palton lung și tîrînd în picioare niște galoși mari de gumilastică, se primbla prin odae, cu mîinile la spate. M-a întrebat de prieteni, căinîndu-i și vorbind de ei cu milă, ca de niște oameni pierduți, sau foarte nenorociți. Arăta pentru unele lucruri de nimic un interes și o mirare exagerată. Privirea-i era dusă, obrajii palizi și căzuți, glasul tărăgănat și somnoros. Avea mai mult aerul unui om ostenit din cale-afară. Îmi spusese cu un ton important despre un plan al lui de reorganizare socială, la care se gîndește de mult, ‒ o lucrare colosală, care îl muncește și-i dă nopți de insomnie și dureri de cap ucigașe. Adusei vorba de poezii. Atunci, cu o bucurie de creator copilărește arătată, scoase din buzunarul paltonului un petec de hîrtie și așezîndu-se pe scaun începu să citească... un șir lung de strofe, de o sonoritate și de un efect ritmic fermecător. Rostirea lor îl încălzia, și ochii și glasul i se înviorau. Pe acel petec de hîrtie nu erau scrise decît două vorbe : gloriosul voivod. El improviza. Am ascultat uimit peste 20 de strofe sonore, dar lipsite de sens și de legătură; fiecare vers părea rupt dintr-o poezie frumoasă. Mi-aduc aminte că două vorbe : foc și aur reveniau mereu, mai în fiecare strofă. N-am putut reținea decît aceste patru versuri de pe la mijloc, cari au un început de înțeles mistic:

Atîta foc, atîta aur,

Ș-atîtea lucruri sfinte

Peste-ntunericul vieței

Ai revărsat părinte...

   Dar în toată acea armonie de sunete se vedea perfect tehnica maestrului, limba lui aleasă și muzicală, care se supunea și se mlădia mecanicește sub ultimele tremurări ale acelui suflet întunecat. Era o neobicinuită frumuseță de sunete în acea împărechere bizară de cuvinte, din care sburase pentru totdeauna ordinea și suflarea unui înțeles. Atunci am înțeles adînc sensul înfiorător al cuvintelor lui de-odinioară:

Unde-s șirurile clare din viață-mi să le spun?

Ah, organele-s sfărmate și maestrul e nebun! –

   Și cînd, ostenit de acest joc curios de versuri sonore și pustii, își lăsă tăcut privirea-n pămînt, figura lui îmbrăcă iarăși acea expresie de tristeță, vagă – umbra acelui apus dureros al conștiinții, care-i dedea în momentul acela înfățișarea unui zeu învins, părăsit de puteri și umilit. Eu mă uitam la el, mi se rupea inima de milă, și nu știam ce să-i spun. După cîteva minute de tăcere își împreună mîinile și, ridicîndu-și aiurit ochii în sus, oftă din adînc și repetă rar, c-un glas nespus de sfîșietor : «Of, Doamne, Doamne!...» Era în acest suspin al lui și în aceste cuvinte sinteza întregei lui vieți, și poate, c-o ultimă fulgerare de conștiință, a străbătut în clipa aceea lanțul tuturor suferințelor lui, din copilărie și pînă în ceasul în care se afla. M-a podidit plînsul ș-am plecat. De-atunci nu l-am mai putut vedea... ‟

Sursa:

 Vintilă, Petru. Eminescu: Roman cronologic. – Bucureşti: Cartea Românească, 1974. – 810 p.